Interviu: Despre Advent, anul liturgic şi Anul Scripturii (II)

30.11.2005, Roman (Catholica) - În duminica ce a trecut, credincioşii catolic de rit apusean au intrat în perioada liturgică numită Advent. Cu această ocazie, Catholica.ro a stat de vorbă cu pr. Alois Moraru, din Roman, căruia i-am pus trei întrebări. Cele trei întrebări sunt serializate într-un interviu a cărei primă parte a fost difuzată ieri. Continuăm astăzi cu a doua parte a interviului, a cărui transmisiune va fi încheiată mâine.

– Odată cu Adventul, s-a intrat într-un nou an liturgic. Puteţi să introduceţi pe scurt structura anului liturgic?

– Noi ştim bine că Dumnezeu şi-a arătat puterea şi bunătatea faţă de oameni prin două mari lucrări: creaţia şi răscumpărarea. Biserica îi aduce preamărire lui Dumnezeu pentru ele comemorându-le necontenit în liturgia sa, mai ales prin ciclul anual, care se desfăşoară din prima duminică din Advent şi până la ultima duminică de peste an: solemnitatea lui Cristos, Regele Universului. În acest timp (un an întreg) sunt comemorate unele după altele toate misterele vieţii lui Cristos: aşteptarea, naşterea, epifaniile, activitatea publică, patima şi moartea, învierea şi întoarcerea la Tatăl, coborârea Duhului Sfânt trimis pentru a da rodnicie Bisericii.

Caracterul anului liturgic, de memorial al lucrărilor lui Dumnezeu şi al misterelor lui Cristos, urcă până la originile Bisericii, fiind impus de însuşi Cristos Bisericii sale. Astfel, duminica se naşte ca o comemorare săptămânală a zilei celei mari în care a înviat Cristos: este primul nucleu al anului liturgic în care se reproduce ceea ce Cristos a făcut în patima, moartea şi învierea sa, adică misterul pascal, misterul fundamental al noii credinţe care a devenit şi a rămas în continuare inima anului liturgic.

În decursul istoriei Bisericii, structura anului liturgic a variat ca lungime a perioadelor, dar a cuprins aceleaşi timpuri liturgice. Anul liturgic începe cu perioada Adventului, urmată de perioada Crăciunului, care inserează atât Naşterea Domnului, cât şi Epifania. După duminica în care se comemorează Botezul Domnului începe prima parte a anului liturgic obişnuit, intitulat Timpul de Peste An. În funcţie de data Paştelui, după câteva săptămâni din acest timp, începe Postul Mare, care debutează în Miercurea Cenuşii şi se sfârşeşte în Joia Sfântă, când debutează Triduumul Pascal. După trei zile cu totul speciale (Joia, Vinerea şi Sâmbăta Mare) se sărbătoreşte Învierea Domnului.

Conform normelor în vigoare referitoare la anul liturgic, după această măreaţă solemnitate a Paştelui „primele opt zile ale timpului pascal constituie octava Paştelui şi sunt celebrate ca solemnitate a Domnului”. Mai mult, „cele 50 de zile care se scurg de la Duminica Învierii şi până la Duminica Rusaliilor se celebrează în veselie şi bucurie ca o singură zi de sărbătoare, ca duminica mare. Acestea sunt zilele în care se cântă în mod cu totul special Aleluia”.

Cum spuneam mai înainte, pe lângă ciclurile liturgice dedicate celebrării misterului pascal şi venirii lui Cristos în mijlocul oamenilor, mai rămân pe parcursul anului, 33 sau 34 de săptămâni care formează ciclul numit „de peste an”. Acestea formează un tot unic, prima săptămână începe după sărbătoarea Botezului Domnului, adică luni de după duminica ce urmează după 6 ianuarie. Săptămânile continuă până la Miercurea Cenuşii şi se reiau în ziua de luni după Rusalii. Fiecare duminică are rugăciuni, lecturi şi cântări proprii. În zilele din cursul săptămânii rugăciunile şi lucrările se pot lua la alegere din oricare din formulele liturghiilor celor 34 de duminici. În acest timp liturgic sunt propuse spre celebrare câteva solemnităţi mobile: Sfânta Treime – în prima duminică după Rusalii, Preasfântul Trup şi Sânge al lui Cristos – în joia de după solemnitatea Sfintei Treimi, Preasfânta Inimă a lui Isus – în vinerea din săptămâna următoare, Cristos, Regele Universului – în ultima duminică din timpul de peste an.

Un ultim ciclu care se întâlneşte în anul liturgic este cel sanctoral: zile dedicate comemorării unor evenimente din viaţa Preasfintei Fecioare Mare şi sfinţilor. Cultul sfinţilor a început în Biserică prin cultul adus martirilor. Sentimentul de profundă simpatie nutrit de către creştinii din vechime faţă de aceşti eroi ai credinţei, care au sigilat cu sângele lor fidelitatea faţă de Cristos, a fost mobilul care a stimulat comunitatea creştină să acorde o cinstire deosebită rămăşiţelor pământeşti şi memoriei lor, cinstire care pe nesimţite avea să ia forme liturgice propriu-zise.

Pentru o mai bună inserare a textelor biblice în cadril celebrărilor euharistice, ultima reformă liturgică a adus câteva împărţiri semnificative: ciclul duminical este împărţit pe trei ani (A, B şi C), iar cel ferial în două (I şi II). De exemplu, anul liturgic 2005-2006 are ciclul duminical B şi cel ferial II. Conform acestei împărţiri, în decurs de trei ani sunt supuse meditaţiei texte din întreaga Biblie, care sunt plasate după o linie bine conturată. În ciclul duminical A ne sunt propuse pasaje din Evanghelia după Matei, în anul B – textul după Evanghelia lui Marcu, iar în anul C – Evanghelia după Luca. Dată fiind profunzimea teologică a Evangheliei după Ioan, pericopele ei au fost inserate în timpul Crăciunului şi Paştelui.