Noua religie: cred fără să aparţin vreunei credinţe
17.03.2006, Roma (Catholica) - În ciuda creşterii sectelor şi noilor religii în ţările occidentale, cel mai răspândit fenomen religios este acela al credincioşilor ce nu aparţin sau nu practică o credinţă anume. Această constatare îi aparţine sociologului Massimo Introvigne, director al Centrului de Studiere a Noilor Religii (CESNUR) din Torino. El s-a referit la acest fenomen în discursul ţinut în cadrul congresului pe tema „Naturii religiei în contextul teologic”, ce s-a desfăşurat în Roma între 9 şi 10 martie, la Şcoala de Teologie a Universităţii Sfânta Cruce.
„Auzim adesea despre `invazia sectelor` sau despre `explozia` noilor religii”, a spus Introvigne. „Cu siguranţă mişcările religioase sunt multe. J. Gordon Melton – care respinge tragerea unei linii de demarcaţie clară între religiile `vechi` şi `noi` – înregistrează peste 1.500 de grupuri în Statele Unite. Într-o ţară în care pluralismul religios este mai recent, precum Italia, CENSUR cunoaşte peste 300 de confesiuni. În Africa, specialiştii enumeră câteva mii de noi religii, iar numărul lor creşte zi de zi. Dar în nici o ţară din Occident noile mişcări nu depăşesc 2% din populaţie. […] În Italia probabil însumează cam la 1%.”
„Cea mai mare `nouă` religie este de aceea, în special în Occident, cea a celor care `cred fără să aparţină`, conform unei formule a sociologului britanic Grace Davie”, a explicat sociologul italian. În Italia, de exemplu, conform datelor Studiului European despre Valori, din 2000, catolicii ce îşi practică măcar ocazional credinţa reprezintă cam o treime din populaţie. „Ce rămâne este populaţia formată din peste jumătate de italieni care spun că `cred` în ceva de sus sau transcendent, dar de fapt nu `aparţin` vreunei comunităţi religioase în adevăratul sens al cuvântului. Introvigne a mai spus: „Paleta este largă, de la cei ce cred într-o putere de sus dar nu ştiu să o identifice, până la `credincioşii cum vor ei`.” Există astfel oameni care afirmă: „Sunt catolic dar nu sunt de acord cu Biserica” sau „Sunt catolic dar nu merg la biserică” sau chiar „Sunt catolic dar sunt împotriva preoţilor”.
Fenomenul „religiei personale„ nu este nici pe departe recent. In secolul al XVI- lea, in saloanele franceze era de „bon-ton„ sa- ti afirmi apartenenta la o credinta care, in mare masura, te reflecta si iti era produs.
Dincolo de teribilism sau de calitatea de forma de protest, „cred fara sa apartin vreunei religii„ este imaginea unei deveniri. Secolul trecut a marcat despartirea de autoritate prin abuzuri teribile ale acesteia care au stat la baza legitimarii emanciparii individului. Secolul al XIX- lea a impus, prin intermediul revolutiei industriale fascinatia masinii si a omnipotentei umane. Iar Revolutia franceza, prin roadele sale (liberalismul si socialismul) a pus capat unei epoci care incepuse sa-si expuna semnele senescentei inca din vremea Renasterii.
Religia invocata de directorul CESNUR este expresie a neutralitatii. Acuzarea preotilor, a unei Biserici sau a alteia, a lipsei de timp, a anxietatii , frustrarii, competitiei carora nici una din religiile actuale nu ii poate oferi panaceu sunt elemente de decor. Este o religie a inchiderii in sine, a suficientei, a vietii personale, a chiliei in care, inaintea televizorului devii tu insuti. Este fateta cealalta fundamentalismului islamic. Cauza- transformarea crestinismului in element exterior. Crestinismul privit ca artefact, ca obiect, ca ceas caruia vrei a-i cunoaste mecanismul de functionare pentru a-l recompune. Paul din Tars devine fabricant de mit iar Mantuitorul- un produs.
Sfântul Augustin vorbea în cartea sa „De civitate Dei„ despre caracterul ciclic al istoriei. Şi avea dreptate. Chiar noi astăzi suntem martorii acestui fenomen, or mi se pare uneori că ne aflăm la sfârşitul secolului I până la naşterea lui Cristos, când, aflat în plină expansiune, Imperiul Roman constribuia la un puternic sincretism religios, prin care vechea religie romană era combinată cu elemente egiptene, siriene, mesopotamiene, numidiene etc. Dar iată că a apărut creştinismul, care prin caracterul său sacru nu s-a lăsat sincretizat, fiind prigonit.
Astăzi asistăm la un sincretism în care elementele creştine sunt îmbinate cu alte ideologii, dar totuşi, creştinismul rămâne a fi o religie prigonită, mai ales cultele tradiţionale – catolicismul şi ortodoxismul, blamate pentru caracterul lor conservator, demodat, dar sacru. Dar, ca urmare a persecuţiilor suferite, creştinismul în loc să decadă, s-a consolidat şi mai mult, triumfând în final. Acelaşi lucru se va petrece şi cu creştinismul nesincrestizant, tradiţional, întrucât istoria se repetă.