Noua religie: cred fără să aparţin vreunei credinţe

2 răspunsuri

  1. Armand spune:

    Fenomenul „religiei personale„ nu este nici pe departe recent. In secolul al XVI- lea, in saloanele franceze era de „bon-ton„ sa- ti afirmi apartenenta la o credinta care, in mare masura, te reflecta si iti era produs.
    Dincolo de teribilism sau de calitatea de forma de protest, „cred fara sa apartin vreunei religii„ este imaginea unei deveniri. Secolul trecut a marcat despartirea de autoritate prin abuzuri teribile ale acesteia care au stat la baza legitimarii emanciparii individului. Secolul al XIX- lea a impus, prin intermediul revolutiei industriale fascinatia masinii si a omnipotentei umane. Iar Revolutia franceza, prin roadele sale (liberalismul si socialismul) a pus capat unei epoci care incepuse sa-si expuna semnele senescentei inca din vremea Renasterii.
    Religia invocata de directorul CESNUR este expresie a neutralitatii. Acuzarea preotilor, a unei Biserici sau a alteia, a lipsei de timp, a anxietatii , frustrarii, competitiei carora nici una din religiile actuale nu ii poate oferi panaceu sunt elemente de decor. Este o religie a inchiderii in sine, a suficientei, a vietii personale, a chiliei in care, inaintea televizorului devii tu insuti. Este fateta cealalta fundamentalismului islamic. Cauza- transformarea crestinismului in element exterior. Crestinismul privit ca artefact, ca obiect, ca ceas caruia vrei a-i cunoaste mecanismul de functionare pentru a-l recompune. Paul din Tars devine fabricant de mit iar Mantuitorul- un produs.

  2. Petru Ciobanu spune:

    Sfântul Augustin vorbea în cartea sa „De civitate Dei„ despre caracterul ciclic al istoriei. Şi avea dreptate. Chiar noi astăzi suntem martorii acestui fenomen, or mi se pare uneori că ne aflăm la sfârşitul secolului I până la naşterea lui Cristos, când, aflat în plină expansiune, Imperiul Roman constribuia la un puternic sincretism religios, prin care vechea religie romană era combinată cu elemente egiptene, siriene, mesopotamiene, numidiene etc. Dar iată că a apărut creştinismul, care prin caracterul său sacru nu s-a lăsat sincretizat, fiind prigonit.
    Astăzi asistăm la un sincretism în care elementele creştine sunt îmbinate cu alte ideologii, dar totuşi, creştinismul rămâne a fi o religie prigonită, mai ales cultele tradiţionale – catolicismul şi ortodoxismul, blamate pentru caracterul lor conservator, demodat, dar sacru. Dar, ca urmare a persecuţiilor suferite, creştinismul în loc să decadă, s-a consolidat şi mai mult, triumfând în final. Acelaşi lucru se va petrece şi cu creştinismul nesincrestizant, tradiţional, întrucât istoria se repetă.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *