Iertarea creştină şi exigenţele justiţiei
05.04.2006, Roma (Catholica) - Cazul copilului de 18 luni, Tommaso Onoffri, răpit şi ucis, a şocat prea italiană şi nu numai. Chiar şi Papa Benedict al XVI-lea a intervenit în vederea salvării lui, adresând răpitorilor un apel la 7 martie. Cu toate acestea copilul a fost găsit mort: când a fost răpit avea febră, iar epilepsia cerea luarea anumitor medicamente de două ori pe zi. Familia nu era înstărită, ceea ce face mai greu de înţeles gestul celor doi bărbaţi, aflaţi acum în arestul poliţiei. Radio Vatican a publicat astăzi un interviu cu teologul Bruno Forte, Arhiepiscop de Chieti-Vasto, notând că reacţiile de indignare suscitate în opinia publică au adus însă în prim plan necesitatea unei reflecţii despre puterea de iertare şi exigenţele justiţiei.
– Se mai poate vorbi de iertare în cazul asasinilor unui copil nevinovat?
– Iertare înseamnă a da, înseamnă dăruire… Este un dar la infinit şi drept urmare logica iertării nu este logica lui `do ut des` (îţi dau ca să-mi dai), nu e o logică ce poate fi măsurată în funcţie de capacitatea celuilalt de a corespunde la iertarea dăruită: este întocmai o logică de gratuitate! Adevărata raţiune a iertării este aceea de a nu avea raţiuni, este gratuitatea iubirii. Aceasta înseamnă, în acelaşi timp, că nu se poate ajunge la iertare în mod exterior, printr-un proces care să nu presupună un drum interior de maturizare profundă, care să facă să crească în inimă capacitatea de iubire alimentată din iubirea infinita a lui Dumnezeu. Dăruirea fără măsură nu trebuie să încalce însă nici exigenţele justiţiei, nici necesitatea ca persoana iertată să aducă roade de convertire prin viaţa sa.
– Uciderea lui Tommaso a arătat printr-o tragică demonstraţie cât este de uşor ca demnitatea omului, chiar şi a celui mai mic şi lipsit de apărare, să fie călcată în picioare de ura aproapelui…
– Mi se pare că acest aspect a reieşit şi în afirmaţiile părinţilor micuţului Tommaso, care au spus Episcopului de Parma: „Noi ne dorim ca cele întâmplate să poată fi de folos, pentru ca astfel de cruzimi şi barbarii să nu se mai repete şi să ne poată ajuta să înţelegem că orice viaţă, mai ales a celui mic, slab, fără apărare, are o demnitate imensă, infinită, care trebuie respectată.” Evident, acelaşi adevăr se extinde la viaţa umană încă din primele ei clipe, şi prin urmare poartă în sine ceea ce Biserica nu încetează să sublinieze. Atenţia faţă de viaţă reiese din această situaţie în mod foarte puternic. Cine pe bună dreptate s-a scandalizat de atrocităţile comise faţă de micul Tommaso, ar trebui, la fel, să se simtă indignat şi să respingă orice formă de violenţă asupra celui nevinovat, mai ales faţă de inocentul nenăscut. Mă gândesc la tragedia avortului, dar mă gândesc şi la cei care, sub pretextul facil al absolutismului ar vrea ca în numele ştiinţei să poată instrumentaliza embrionul uman, să poată interveni asupra lui după bunul plac, ca şi cum acesta nu ar merita respectul datorat unei fiinţe umane.
– Excelenţă, probabil că nu se mai vorbeşte suficient, în mod adecvat, despre rău, sau dimpotrivă, răul a devenit banal. Ce poate face în acest sens Biserica, păstorul de suflete şi credincioşii în viaţa lor de fiecare zi?
– Eu sunt convins că lucrul cel dintâi din vestirea pe care noi o aducem lumii trebuie să fie binele, frumosul, iubirea, bucuria care vine de la Dumnezeu. Chiar cel care vesteşte primatul binelui, primatul iubirii, primatul adevărului lui Dumnezeu, tocmai în virtutea acestui primat recunoaşte răul cu o mai mare evidenţă. Răul trebuie chemat pe nume. Spre exemplu, nu este suficient să spunem că păcatul este un rău, trebuie să spunem şi că păcatul îţi face rău. Răul este devastator, este distructiv. Nu trebuie să încetăm niciodată să cerem harul Domnului ca să înţelegem cât de mare este tragedia păcatului, mai ales dacă avem în vedere demnitatea omului. Păcatul, răul, rănesc această demnitate.
