Umanizarea societăţii prin înţelegerea interculturală
03.10.2006, Vatican (Catholica) - Arhiepiscopul Agostino Marchetto, secretar al Consiliului Pontifical pentru Pastorala Migranţilor şi Itineranţilor, a ţinut un discurs în Napoli, Italia, în cadrul Zilei Mondiale a Habitatului, organizată de Naţiunile Unite la 2 octombrie 2006, tema din acest an fiind „Oraşul, magnet al speranţei”. Discursul Arhiepiscopului a fost dedicat temei: „Oraşul, răscruce a culturilor şi proiect intercultural”. Arhiepiscopul a spus: „Prezenţa persoanelor de diferite culturi care trăiesc în aceleaşi teritorii este mai frecventă ca niciodată, în primul rând datorită accelerării fenomenului migrării”, precum şi zonelor industriale şi metropolelor, şi „în general fiecare naţionalitate reprezintă o cultură, astfel că ne găsim în faţa unui pluralism cultural şi religios care nu a mai fost experimentat niciodată atât de puternic ca în ziua de azi”.
Prelatul a pus întrebarea: „Cum este posibil atunci, în oraşul ca răscruce a culturilor, să se dezvolte un proiect intercultural, strâns legat de umanizarea societăţii? (…) `Indivizii trebuie să caute echilibrul adecvat între respectul pentru propria lor identitate şi recunoaşterea identităţii celorlalţi` (…) apreciind valorile fiecăruia şi recunoscând faptul că `fiecare cultură, ca o realitate specific umană şi condiţionată istoric, în mod necesar are limitările ei`”. „Relativismul cultural, provocat de fenomenul globalizării, a cauzat adesea (…) conflicte, creând fundamentalisme de toate tipurile. Totuşi, culturile, prin însăşi natura lor, nu sunt rigide, deoarece sunt expresia modului în care un popor acţionează în anumite circumstanţe, şi sunt capabile aşadar de a interacţiona prin cunoaştere reciprocă, confruntare, coexistenţă şi împărtăşirea valorilor comune”, a spus el.
„Astfel, interculturalitatea este obligatorie în societatea de astăzi, pentru a proteja dimensiunea umană într-o lume tot mai globalizată”, şi „este forma educaţională privilegiată. (…) Coexistenţa civilă cere ca fiecare individ să poată avea acces cu uşurinţă la sistemul cultural al altora, în practica `negocierii`, care nu înseamnă renunţarea la propria cultură, ci căutarea punctelor de convergenţă şi întâlnire cu respect pentru legitimitatea fiecăruia”. Al doilea aspect analizat de Arhiepiscop a fost acela al persoanelor fără locuinţă, o problemă de care se ocupă de asemenea dicasterul său: „A trăi pe străzi, contrar la ceea ce ar putea să se creadă astăzi, nu este în mod necesar o alegere. (…) Persoanele fără locuinţă trăiesc în condiţii de mare vulnerabilitate”, şi această situaţie „devine începutul unei progresive pierdere a drepturilor. Astfel este şi mai dificil a primi ajutor, aproape imposibil a găsi un loc de muncă, şi chiar a avea acte de identitate”.
„Săracii (între care întâlnim emigranţi, pensionari, şomeri şi persoane infirme) au devenit o mulţime fără nume şi fără glas, adesea incapabili de a se apăra pe ei înşişi şi de a găsi resurse pentru a-şi îmbunătăţi viitorul. Ei sunt persoane, trăind în condiţii de lipsuri şi disconfort, de a căror demnitate trebuie să se ţină întotdeauna cont, cu toate consecinţele care decurg de aici. (…) De aceea şi intervenţiile în favoarea lor trebuie să fie inovatoare, rupând cercul satisfacerii nevoilor (…) pornind de la abilităţile şi nu de la lipsurile persoanei”.
