Interviu cu superiorul Societăţii lui Isus
06.01.2008, Roma (Catholica) - La 7 ianuarie va începe la Roma cea de-a XXXV-a Congregaţie Generală a Societăţii lui Isus. Radio Vatican a publicat acum câteva zile un interviu cu superiorul, pr. Peter-Hans Kolvenbach, pe care l-aţi putut citi preluat şi pe Catholica.ro. Astăzi a fost publicat un al doilea interviu, care abordează teme diferite, şi pe care de asemenea îl preluăm în cele ce urmează.
– Cum vedeţi viitorul evanghelizării Chinei şi a lumii asiatice?
– În afara urgenţei misionare a vestirii Evangheliei unui popor atât de numeros şi unei culturi atât de vechi, precum cea chineză, iezuiţii nu pot uita tradiţia prezenţei lor în China începând cu perioada iniţială a Societatea lui Isus, cu visul Sfântului Francisc Xaveriu, ce a continuat cu minunata activitate apostolică a lui Matteo Ricci şi a însoţitorilor săi. Ei au reuşit să-l predice pe Cristos folosind limbajul culturii şi al mentalităţii chineze, depăşind prejudecăţile şi sentimentele europene de superioritate. Această tradiţie ne îndeamnă să nu ne îndepărtăm privirea de la lumea chineză, Societatea lui Isus nerenunţând vreodată la dorinţa de a sluji poporul chinez în sfera aspiraţiilor sale spirituale. De aceea, când în 1949 au fost expulzaţi din China, mulţi dintre iezuiţi au rămas în ţări învecinate, aşteptând o ocazie prielnică pentru a se întoarce acolo unde le era locul. Deocamdată, în afara unei prezenţe destul de modeste, pentru noi este încă un timp de aşteptare legată de speranţa ca, prin eforturile Sfântului Scaun de a relua relaţiile cu China, să ni permită întoarcerea la o misiune atât de legată de istoria Societăţii.
– Societatea lui Isus este deosebit de atentă la dialogul interreligios. Este posibil un dialog cu islamul?
– Pentru ca un dialog să fie posibil este necesar să se înceapă cu un sincer respect reciproc care să meargă dincolo de pura curtoazie. Fără acest respect nu va putea exista dialog, poate doar confruntare. Un al doilea pas ne-a fost indicat de Papa Ioan Paul al II-lea, atunci când vorbea de „dialogul vieţii”, referindu-se la împărtăşirea dorinţelor şi problemelor fiecărei comunităţi umane: dorinţa de a trăi în pace, în siguranţă, într-un ambient lipsit de poluare. Doar într-un astfel de mediu poate fi realizat cel de-al doilea pas: dialogul religios, cu schimburi de experienţe spirituale şi practici religioase, în care se regăsesc sentimente sincere de credinţă, în ciuda inevitabilelor divergenţe. Însă dificultatea teologică nu ar trebui să constituie un obstacol în calea „dialogului viaţii”, recomandat de Papa, deoarece atât creştinii cât şi musulmanii deţin un adevărat sens religios al vieţii şi împărtăşesc convingerea că „nu doar cu pâine trăieşte omul”.
– Una dintre marile teme ale acestui pontificat este raportul dintre credinţă şi raţiune, ce este decisiv pentru rolul religiilor în lumea modernă. Cum înfruntă iezuiţii această problemă?
– Iezuiţii deţin un spaţiu privilegiat în studierea acestui tip de raport: numeroasele universităţi, din întreaga lume, unde este indispensabilă confruntarea în chestiunea dialogului dintre credinţă şi raţiune. Odinioară teologia şi filosofia erau considerate ca fiind ştiinţe strâns legate de scara valorilor umane. În prezent, sunt ştiinţele pozitive cele care îşi arogă transmiterea ţelurilor şi a valorilor vieţii umane. Fără a pune obstacole rigorii ştiinţifice, o universitate de inspiraţie creştină este chemată la căutarea adevărului în totalitatea sa, considerând deci uniunea dintre ştiinţe şi credinţa creştină. Cum spunea Blaise Pascal, „în om există ceva ce depăşeşte în mod infinit omul”, ceea ce înseamnă că, pentru a da sens vieţii umane, nu poate fi lăsată la o parte acea credinţă transcendentală. De la Evanghelia lui Isus primim lumina şi capacitatea de înţelegere a misterului ce învăluie, în mod inevitabil, viaţa noastră. Între mister şi absurd, noi optăm pentru mister, iar un mister nu poate fi demonstrat de raţiune dar este eminamente raţional. Nici Papa Ioan Paul al II-lea nu a acceptat principiul diviziunii, al separării dintre revelaţie şi raţiune. În ceea ce priveşte munca intelectuală ce trebuie să caracterizeze o universitate creştină, iezuiţii secolului al XXI-lea doresc să urmeze calea trasată de Papa Benedict al XVI-lea, în căutarea unei credinţe care iluminează şi încoronează eforturile raţiunii.
– Unii teologi se plângă de o slabă autonomie a rolului lor în raport cu magisteriul. Cum consideraţi acest raport?
– Pe teologul catolic nu îl uimeşte lipsa autonomiei în domeniul cercetărilor sale şi al gândirii, căci nici Biserica nu este autonomă în credinţa sa. Sfinţii Părinţi numeau cu plăcere Biserica „misterul lunii”, pentru că întreaga strălucire de care beneficiază luna, pentru a ne ilumina în timpul nopţii, vine de la soare. Sfântul Paul spunea acelaşi lucru, cu alte cuvinte, subliniind că el a transmis ceea ce a primit la rândul său. Această tradiţie a credinţei nu îl obligă însă deloc pe teolog să copieze textual doctrina Bisericii, ci aşteaptă ca acesta să transmită credinţa ca răspuns viu şi vital oamenilor aflaţi în căutarea lui Dumnezeu şi a soluţiilor la problemele cu care se confruntă în viaţă. Când un teolog, în deplină fidelitate faţă de magisteriu, reuşeşte să ilumineze, într-o manieră personală şi creativă, tenebrele dubiilor şi ale rătăcirilor noastre, acesta este un adevărat dar al Duhului Sfânt. Sfântul Paul cerea Bisericii să îşi asume credinţa în totalitatea sa, fără a stinge însă spiritul ce îl animă pe teolog.
