Biserica este riguroasă în privinţa pedofiliei (II)
16.03.2010, Vatican (Catholica) - Vă oferim partea a doua a interviului dat de Mons. Charles J. Scicluna, călugăr iezuit, promotor al dreptăţii la Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, pentru cotidianul italian Avvenire şi publicat în ediţia de sâmbătă, 13 martie 2010. În acest interviu, realizat de Gianni Cardinale, şi tradus de redacţia în limba română a Radio Vatican, Mons. Scicluna reafirmă fără echivoc poziţia Bisericii cu privire la pedofilie.
– Câte cazuri aţi tratat până acum?
– În total în aceşti ultimi nouă ani (2001-2010) am evaluat acuzaţiile privind circa 3000 de cazuri de preoţi diecezani şi călugări, care se referă la delicte comise în ultimii 50 de ani.
– Prin urmare au fost trei mii de cazuri de preoţi pedofili?
– Nu este corect să se spună aşa. Putem spune că în aproximativ 60% dintre aceste cazuri este vorba mai degrabă de atracţie sexuală pentru adolescenţi de acelaşi sex, în alte 30% dintre ele de raporturi heterosexuale şi în 10% de acte de adevărată pedofilie, adică determinate de o atracţie sexuală faţă de copii impuberi. Cazurile de preoţi acuzaţi de pedofilie propriu-zisă sunt deci circa 300 în nouă ani. Este vorba oricum de prea multe cazuri, dar trebuie să recunoaştem că fenomenul nu este atât de extins cum vor unii să dea de înţeles.
– Aşadar trei mii de acuzaţii. Câţi sunt cei care au fost judecaţi şi condamnaţi?
– Mai întâi se poate spune că un proces propriu-zis, penal sau administrativ, s-a desfăşurat în 20% din cazuri, în mod normal în Dieceza de provenienţă – mereu sub supravegherea noastră – şi doar foarte rar la Roma. Procedăm astfel şi pentru o mai mare rapiditate a parcursului procedural. În 60% din cazuri apoi, mai ales din motive de vârstă înaintată a acuzaţilor, nu a existat proces, dar, în privinţa lor, au fost emise măsuri administrative şi disciplinare, precum obligaţia de a nu celebra Liturghia cu credincioşi, de a nu spovedi, de a duce o viaţă retrasă şi de rugăciune. Este bine de reamintit că în aceste cazuri, între care sunt unele deosebit de scandaloase şi de care s-au ocupat mass-media, nu este vorba de absolviri. Desigur nu a existat o condamnare oficială, dar dacă o persoană este obligată la o viaţă de tăcere şi rugăciune trebuie să existe vreun motiv…
– Mai rămân încă 20% dintre cazuri…
– Putem spune că în 10% dintre cazuri, cele deosebit de grave şi cu dovezi zdrobitoare, Sfântul Părinte şi-a asumat dureroasa responsabilitate de a autoriza decretul de demitere din starea clericală. O măsură foarte gravă, luată pe cale administrativă, dar inevitabilă. În celălalt procent de 10% dintre cazuri, înşişi clericii acuzaţi au fost cei care au cerut dispensarea de obligaţiile ce derivă din preoţie, cereri care au fost prompt acceptate. În aceste ultime cazuri au fost implicaţi preoţi găsiţi în posesia de material pornografic cu caracter pedofil şi care din acest motiv au fost condamnaţi de autorităţile civile.
– De unde provin aceste trei mii de cazuri?
– Mai ales din Statele Unite, care în anii 2003-2004 au reprezentat circa 80% din totalul cazurilor. Pentru 2009, „cota” americană a scăzut la circa 25% din cele 223 noi cazuri semnalate din toată lumea. În ultimii ani, 2007-2009, de fapt, media anuală a cazurilor semnalate din întreaga lume Congregaţiei a fost de 250 de cazuri. Multe ţări semnalează doar unul sau două cazuri. Creşte prin urmare diversitatea şi numărul ţărilor din care provin cazurile, dar fenomenul este mult redus. Trebuie să amintim de fapt că numărul total de preoţi diecezani şi călugări în lume este de 400.000. Aceste informaţii statistice nu corespund percepţiei care se creează când aceste cazuri atât de triste ocupă primele pagini ale ziarelor.
– Şi din Italia?
– Până acum fenomenul nu pare să aibă dimensiuni dramatice, chiar dacă ceea ce mă preocupă este o anumită cultură a tăcerii pe care o simt încă prea răspândită în ţară. Conferinţa Episcopală Italiană (CEI) oferă un excelent serviciu de consultanţă tehnico-juridică pentru Episcopii care trebuie să trateze asemenea cazuri. Şi sunt foarte bucuros să observ o angajare din ce în ce mai mare din partea Episcopilor italieni în a aduce lumină asupra cazurilor semnalate lor.
– Spuneaţi că procesele propriu-zise au avut loc în circa 20% dintre cele trei mii de cazuri pe care le-aţi examinat în ultimii nouă ani. Au sfârşit toate prin condamnarea acuzaţilor?
– Multe dintre procesele din trecut s-au încheiat cu condamnarea acuzatului. Dar au fost şi cazuri în care preotul a fost declarat nevinovat sau în care s-a considerat că nu există suficiente dovezi. În toate cazurile, bineînţeles, se face nu doar examinarea dacă există sau nu vinovăţia clericului acuzat, ci şi un discernământ cu privire la faptul de a fi sau nu potrivit pentru ministerul public.
– O acuzaţie frecventă adusă ierarhiei bisericeşti este aceea de a nu denunţa şi autorităţilor civile delictele de pedofilie pe care le cunosc.
– În unele ţări de cultură juridică anglo-saxonă, dar şi în Franţa, Episcopii, dacă ajung la cunoştinţa delictelor comise de proprii preoţi în afara sigilului sacramental al spovezii, sunt obligaţi să îi denunţe autorităţii juridice. Este vorba de o îndatorire dureroasă, deoarece aceşti Episcopi sunt constrânşi să facă un gest comparabil cu cel făcut de unul dintre părinţi care îl denunţă pe propriul fiu. Cu toate acestea, indicaţia noastră în aceste cazuri este aceea de a respecta legea.
– Şi în ţările în care Episcopii nu au această obligaţie legală?
– În aceste cazuri noi nu impunem Episcopilor să denunţe proprii preoţi, dar îi încurajăm să contacteze victimele şi să le invite să îi denunţe pe acei preoţi care le-au abuzat. Mai mult, invităm Episcopii să acorde întreaga asistenţă spirituală – şi nu numai spirituală – acelor victime. Într-un caz recent privind un preot condamnat de un tribunal civil italian, tocmai această Congregaţie a sugerat reclamanţilor, care ni se adresaseră nouă pentru un proces canonic, să apeleze la autorităţile civile în interesul victimelor şi pentru a evita alte încălcări.
– O ultimă întrebare: este prevăzută prescripţia pentru delicta graviora?
– Atingeţi aici un punct care – după părea mea – este sensibil. În trecut, adică până în 1889, prescripţia acţiunii penale era o noţiune juridică străină dreptului canonic. Pentru delictele cele mai grave, doar prin documentul Motu proprio din 2001 a fost introdusă o prescripţie de zece ani. În baza acestor norme, în cazurile de abuz sexual, deceniul începe să decurgă din ziua în care minorul împlineşte 18 ani.
– Este suficient?
– Practica arată că termenul de zece ani nu este adecvat pentru acest gen de cazuri şi ar fi de dorit o revenire la sistemul precedent al imprescriptibilităţii pentru delicta graviora. Pe 7 noiembrie 2002, Venerabilul Ioan Paul al II-lea a acordat acestui dicaster facultatea de a face derogări de la prescripţie, de la caz la caz, în urma unei cereri motivate de Episcopii individuali. Derogarea este în mod normal acordată.
