LC: De ce le place catolicilor de Einstein?
04.05.2010, SUA (Catholica) - „Ştiinţa este povestea de succes a omenirii începând din perioada Renaşterii. Numai cel mai insensibil om poate regreta apariţia cipului, a telescopului Hubble şi a bypass-ului. Dar aceste triumfuri materiale au venit cu un cost filozofic. Metoda ştiinţifică a avut atâta succes în sfera ei încât multe persoane inteligente cred că este singura expresie validă a cunoaşterii. Din această perspectivă, credinţa creştină apare ca o relicvă a secolelor întunecate inculte, când oamenii se supuneau încă puterilor eterului”. Totuşi, susţine George Sim Johnston în articolul „De ce le place catolicilor de Einstein?”, din numărul pe aprilie 2010 al revistei Lumea Catholica, „departe de a fi intimidaţi de ştiinţă, creştinii trebuie să se bucure de faptul că ştiinţa modernă indică cu putere spre un Creator”.
„Trebuie de asemenea să fie conştienţi de un simplu fapt istoric care este rareori cuprins în cărţi: fără creştinism nici nu ar exista ştiinţa. Ce anume din creştinism, şi, în particular, din scolastica medievală, a pregătit drumul pentru Newton şi Einstein? În primul rând, credinţa că universul este raţional. A fost creat, la urma urmelor, prin Cuvânt, Logosul divin, care este înţelepciunea însăşi. Când citim relatările păgâne despre originea lumii, nu găsim altceva decât haos… În al doilea rând, filozofii catolici ai Evului Mediu au formulat o metafizică realistă fără de care ştiinţa este imposibilă. Catolicii cred în realitatea materiei; lumea fizică nu este un simplu voal de iluzii, aşa cum susţin unele religii estice, ci o ordine a existenţei ce are demnitatea şi legile ei. Tocmai din acest motiv ştiinţa budistă nu poate exista. În al treilea rând, creştinii cred că istoria este liniară, şi nu ciclică, aşa cum susţin religiile estice. Numai un univers cu un început, mijloc şi sfârşit este primitor pentru procesele fizice ireversibile asemenea celei de-a doua legi a termodinamicii. Lucrările lui Newton şi Einstein ar fi fost imposibile fără această simplă premisă”.
Unul dintre motivele pentru care adesea ştiinţa şi dogma catolică sunt văzute ca antagonice este cazul lui Galileo. „Marea ironie a problemei Galileo este că până când acesta a dus în mod forţat problema în domeniul teologic, Biserica a fost un arbitru binevoitor pentru noua astronomie care a apărut în secolul al XVI-lea. În 1543, Nicolaus Copernic, preot polonez şi catolic convins, a publicat cartea sa epocală care susţinea modelul heliocentric la îndemnul a doi prelaţi catolici, dedicând-o Papei Paul al III-lea, care a primit-o cordial. Dacă chestiunea ar fi rămas pur ştiinţifică, autorităţile bisericeşti ar fi ridicat din umeri. Greşeala lui Galileo a fost insistenţa de a purta dezbaterea în termeni teologici. Galileo a spus Bisericii: fie susţineţi modelul heliocentric ca un adevăr (chiar dacă nu dovedit) fie îl condamnaţi. El a refuzat compromisul raţional oferit de Cardinalul Bellarmine: eşti binevenit să susţii modelul copernician ca o ipoteză; poţi chiar să afirmi că este superior vechiului model ptolemeic; dar nu ne spune să reinterpretăm Scriptura până când nu ai vreo dovadă”.
„A-l pune pe Dumnezeu în ‘golurile’ neexplicate de ştiinţă a fost întotdeauna o greşeală, deoarece, în cele din urmă, ştiinţa le umple cu explicaţii materiale. O luminată viziune catolică asupra ştiinţei trebuie să fie ancorată în afirmaţia că lui Dumnezeu îi place să lucreze prin cauze secundare. Dumnezeu dă un foarte mare grad de cauzalitate creaţiei sale, şi trebuie să ne umplem de veneraţie pe măsură ce ştiinţa explică din ce în ce mai mult din ea. În acelaşi timp, trebuie să le reamintim celor dispuşi să ne asculte că universul nu se va explica niciodată pe deplin pe sine. Cosmologia modernă va ajunge la maturitate deplină doar atunci când va accepta acest lucru”.
