Asistăm la o primăvară în lumea arabă (II)
02.03.2011, Roma (Catholica) - Protestele recente, cu represiuni mai mult sau mai puţin violente, din ţări precum Egipt, Tunisia, Maroc, Algeria, Yemen, Iran şi Libia, reprezintă pentru unii o „primăvară” în lumea arabă, un nou pas spre democratizarea ţărilor din regiune. Vă oferim un al doilea şi ultim fragment din interviul pe această temă, apărut în traducere pe Ercis.ro, acordat agenţiei Zenit de pr. Samir Kahlil Samir, iezuit originar din Egipt, profesor de teologie şi islamologie la Institutul Pontifical Oriental şi unul dintre cei mai mari experţi mondiali ai dialogului dintre creştini şi musulmani.
– Una dintre „surprizele” acestei mişcări civile a fost participarea atât a musulmanilor cât şi a creştinilor. Cum evaluaţi acest aspect?
– Este un lucru care m-a uimit, mai ales în Egipt. În Egipt există 10% creştini, şi la 1 ianuarie a fost acel masacru în care au murit 23 de creştini în biserică. Şi totuşi după trei săptămâni, iată că vedem împreună creştini şi musulmani, mână în mână, care ridică crucea şi Coranul, sau care poartă simbolurile lor, de exemplu un steag cu o cruce mare şi o mare semilună, sau un musulman care se roagă cu faţa la pământ pe drapelul egiptean lăsând pe margine ochelarii de soare marcaţi cu crucea şi semiluna. Sau când vinerea musulmanii, în faţa carelor armate, au îngenuncheat pentru a se ruga, în timp ce creştinii, copţii, i-au înconjurat pentru a-i proteja, făcând un lanţ cu mâinile. Toate sunt gesturi de solidaritate. Pancartele spuneau „Musulman şi creştin, o singură mână”, sau „Musulmani şi creştini uniţi împotriva guvernului”.
Cred că şi acest lucru depinde de faptul că este o mişcare de tineri. Tinerii nu mai vor să trăiască în ură, s-au săturat şi de aceste conflicte ale părinţilor lor, ale generaţiei mai în vârstă, şi spun „lăsaţi-ne în pace!” Nu vor să târască aceste lupte în viaţa lor. Cred că acesta este aspectul de fond: lumea doreşte să trăiască în pace, să construiască propria familie, poporul său, să aibă o naţiune mai deschisă, mai evoluată.
– Una dintre provocări, împreună cu problema minorităţilor, este rolul femeii în ţările islamice. Ce perspective există în acest moment?
– Există două curente în luptă. Există un curent de femei, susţinute şi de bărbaţi, care spun că nu sunt nici superioare nici inferioare bărbaţilor, ci egale, şi nu acceptă că femeia nu poate să facă una sau alta, pentru că în celelalte ţări văd femeile în toate sectoarele vieţii, şi se întreabă „de ce nu şi la noi?” Acesta este un curent tot mai puternic.
Apoi există un curent contrar, şi mai degrabă religios, conform căruia Dumnezeu a stabilit între bărbat şi femeie o diferenţă de calitate, pentru că, aşa cum spune Coranul, bărbaţii sunt un grad superior femeilor (wa-fîmâ baynahumâ daragah), pentru că Dumnezeu i-a preferat pe bărbaţi înaintea femeilor. Şi femeile răspund da, însă preferinţa în acest verset este motivată de faptul că bărbatul este cel care întreţine familia. Însă acest lucru astăzi nu mai este adevărat, pentru că există femei care întreţin familiile lor. Aşadar nu este un fapt legat de natura bărbatului sau a femeii, ci este un fapt socio-cultural.
Şi în această linie se schimbă lucrurile, chiar dacă în mod lent, în unele ţări. Fără îndoială am văzut-o pe Benazir Bhutto în Pakistan, care era şef de stat, şi în alte ţări atâtea ministre care sunt femei importante, chiar premiate Nobel, cum este în Iran… Există o conştientizare a faptului că dacă se dă femeilor libertatea de a acţiona, pot să fie chiar superioare bărbaţilor. Dar nu este uşor, este o luptă care va mai dura câteva decenii.
