Crucea lui Cristos este noul pom al vieţii
06.02.2013, Vatican (Catholica) - Dumnezeu ca „Tată în creaţie” a fost subiectul catehezei Papei Benedict al XVI-lea din cadrul audienţei generale din dimineaţa zilei de miercuri, 6 februarie 2013. Crezul, a amintit Sfântul Părinte, face trimitere înainte de toate la Sfânta Scriptură (cf. Geneză 1,1). Dumnezeu este aşadar „originea tuturor lucrurilor şi în frumuseţea creaţiei se dezvăluie atotputernicia Sa de Tată care iubeşte”. „El, ca un Tată bun şi puternic, se îngrijeşte de ceea ce a creat cu o iubire şi o fidelitate care nu dispar niciodată… Creaţia devine loc în care se cunoaşte şi se recunoaşte atotputernicia Domnului şi bunătatea Sa, şi devine apel la credinţa noastră a credincioşilor pentru ca să îl proclamăm pe Dumnezeu drept Creator. ‘Prin credinţă’, scrie autorul Scrisorii către Evrei, ‘înţelegem că lumea a fost alcătuită prin cuvântul lui Dumnezeu, aşa încât ceea ce se vede provine din cele care nu se văd’. Credinţa implică aşadar să ştim să recunoaştem invizibilul, descoperindu-i urmele în lumea vizibilă”.
În Biblie raţiunea umană poate găsi, în lumina credinţei, „cheia de interpretare pentru a înţelege lumea”. Repetarea, în relatarea creaţiei, a cuvintelor „A văzut Dumnezeu că era bun” ne arată că „tot ceea ce Dumnezeu creează este frumos şi bun, pătruns de înţelepciune şi de iubire; acţiunea creatoare a lui Dumnezeu aduce ordine, imprimă armonie, dăruieşte frumuseţe”, a arătat Papa. „Însă întrebarea noastră astăzi este: în epoca ştiinţei şi a tehnicii, mai are sens să vorbim despre creaţie? Cum trebuie să înţelegem naraţiunile din Geneză? Biblia nu vrea să fie un manual de ştiinţe naturale; vrea în schimb să ne facă să înţelegem adevărul autentic şi profund al lucrurilor… lumea nu este un ansamblu de forţe contrastante între ele, ci îşi are originea şi stabilitatea în Logos, în Raţiunea veşnică a lui Dumnezeu, care continuă să sprijine universul… A crede că la baza a toate există aceasta luminează orice aspect al existenţei şi dă curajul de a înfrunta cu încredere şi cu speranţă aventura vieţii”.
Fiinţa umană, la rândul ei, este „singura capabilă să îl cunoască şi să îl iubească pe Creatorul său”. „Micimea noastră şi slăbiciunea noastră convieţuiesc cu măreţia a ceea ce iubirea veşnică a lui Dumnezeu a voit pentru ea… Fiinţa umană este făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Aşadar toţi purtăm în noi suflarea vitală a lui Dumnezeu şi orice viaţă umană – ne spune Biblia – se află sub ocrotirea specială a lui Dumnezeu. Aceasta este motivaţia cea mai profundă a inviolabilităţii demnităţii umane împotriva oricărei tentaţii de a evalua persoana după criterii utilitariste şi de putere”. Din Geneză, a continuat Papa Benedict al XVI-lea, reies două imagini semnificative: „grădina cu pomul cunoaşterii binelui şi răului şi şarpele”. „Grădina ne spune că realitatea în care Dumnezeu a pus fiinţa umană nu este o pădure sălbatică, ci loc care ocroteşte, hrăneşte şi susţine; şi omul trebuie să recunoască lumea nu ca proprietate care trebuie exploatată, ci ca dar al Creatorului”.
Este apoi şarpele care trezeşte în oameni „suspiciunea că alianţa cu Dumnezeu este ca un lanţ care leagă, care privează de libertate şi de lucrurile frumoase şi preţioase ale vieţii. Ispita devine aceea de a-şi construi singuri lumea în care să trăiască, a nu accepta limitele faptului de a fi creatură, limitele binelui şi răului, ale moralităţii; dependenţa de iubirea creatoare a lui Dumnezeu este văzută ca o povară de care trebuie să se elibereze. Acesta este mereu miezul ispitei. Însă atunci când deformăm raportul cu Dumnezeu cu o minciună, punându-ne în locul Său, toate celelalte raporturi sunt alterate. Atunci celălalt devine un rival, o ameninţare: Adam, după ce a cedat ispitei, o acuză imediat pe Eva; cei doi se ascund de vederea acelui Dumnezeu cu care conversau în prietenie; lumea nu mai este grădina în care să trăiască în armonie, ci un loc de exploatat şi în care se ascund curse; invidia şi ura faţă de celălalt intră în inima omului: este exemplul lui Cain care îl ucide pe fratele său, Abel”.
Căzând în păcatul originar, omul nu se pune doar împotriva lui Dumnezeu, ci şi împotriva lui însuşi, „şi răul intră în lume, cu chinuitorul său lanţ de durere şi de moarte”. „Păcatul înseamnă tulburarea sau distrugerea relaţiei cu Dumnezeu – aceasta este esenţa sa: a distruge relaţia cu Dumnezeu, relaţia fundamentală, a se pune în locul lui Dumnezeu”. „Omul singur nu poate să iasă din această situaţie, nu se poate răscumpăra singur; numai Creatorul însuşi poate restabili relaţiile corecte. Numai dacă Acela de care ne-am îndepărtat vine la noi şi ne întinde mâna cu iubire, relaţiile corecte pot fi reînnodate. Aceasta se întâmplă în Isus Cristos, care face exact parcursul invers al parcursului lui Adam, aşa cum descrie imnul în capitolul al doilea din Scrisoarea Sfântului Paul către Filipeni: în timp ce Adam nu recunoaşte faptul că este creatură şi vrea să se pună în locul lui Dumnezeu, Isus, Fiul lui Dumnezeu, este într-o relaţie filială perfectă cu Tatăl, se înjoseşte, devine servitorul, parcurge calea iubirii, umilindu-se până la moartea pe cruce, pentru a repune în ordine relaţiile cu Dumnezeu. Crucea lui Cristos devine astfel noul pom al vieţii”.
