Ultima rugăciune Angelus: Domnul îmi cere să urc pe munte

24.02.2013, Vatican (Catholica) - La ora 12, în ziua de duminică, 24 februarie 2013, Papa Benedict al XVI-lea a apărut la fereastra biroului său din Palatul Apostolic din Vatican pentru a recita rugăciunea Angelus cu credincioşii şi pelerinii adunaţi în Piaţa San Pietro. În cuvintele de introducere la rugăciunea mariană, meditând asupra pasajului evanghelic al Schimbării la Faţă, Pontiful a explicat că propria retragere nu înseamnă „abandonarea Bisericii”, ci slujirea ei „cu aceeaşi dedicare şi aceeaşi iubire cu care am făcut-o până acum, dar într-un mod mai adecvat vârstei şi forţelor mele”. La finalul rugăciunii, a mulţumit pelerinilor prezenţi „pentru afecţiunea şi participarea, în special în rugăciune, la acest moment particular pentru persoana mea şi pentru Biserică”.

Iubiţi fraţi şi surori!

În a doua duminică a Postului Paştilor, Liturghia ne propune în fiecare an Evanghelia Schimbării la Faţă a Domnului. Evanghelistul Luca scoate în mod deosebit în evidenţă faptul că Isus s-a schimbat la faţă în timp ce se ruga: a avut o experienţă profundă a legăturii cu Tatăl în timpul unui fel de reculegere spirituală, pe care Isus a trăit-o pe un munte înalt, în compania lui Petru, Iacob şi Ioan, cei trei discipoli prezenţi mereu în momentele manifestării divine a Învăţătorului (Luca 5,10; 8,51; 9,28).

Domnul, care cu puţin timp înainte prevestise moartea şi învierea Lui (9,22), le oferă discipolilor o anticipare a slavei Sale. Iar la Schimbarea la Faţă, aşa ca la botezul în Iordan, răsună glasul Tatălui ceresc: „Acesta este Fiul meu cel ales; ascultaţi de el!” (9,35). Prezenţa lui Moise şi a lui Ilie, care reprezintă Legea şi Profeţii Vechiului Legământ, este foarte semnificativă: întreaga istorie a Legământului este orientată spre El, spre Cristos, care realizează un nou „exod” (cf. 9,31), nu spre Ţara Promisă, ca în timpul lui Moise, ci spre Cer. Intervenţia lui Petru, „Învăţătorule, e bine că suntem aici” (9,33), reprezintă încercarea imposibilă de a opri pe loc o astfel de experienţă mistică. Comentează Sf. Augustin: „[Petru]… pe munte… îl avea pe Cristos ca hrană a sufletului. De ce ar fi trebuit să se coboare pentru a se întoarce la eforturi şi la suferinţe, în timp ce acolo sus era plin de sentimente de iubire sfântă faţă de Dumnezeu, care îi inspirau o conduită sfântă?” (Discurs 78,3).

Meditând acest pasaj al Evangheliei, putem extrage o învăţătură foarte importantă. Înainte de toate, primatul rugăciunii, fără care întreaga angajare a apostolatului şi a carităţii se reduce la activism. În Postul Paştilor, să învăţăm să acordăm timpul cuvenit rugăciunii, personale şi comunitare, care este respiraţia vieţii noastre spirituale. De asemenea, rugăciunea nu înseamnă izolare faţă de lume şi conflictele ei, aşa cum ar fi dorit să facă Petru pe Tabor, ci conduce din nou spre drum, spre acţiune. „Existenţa creştină”, am scris în Mesajul pentru Postul Mare, „constă într-o continuă urcare pe muntele întâlnirii cu Dumnezeu, pentru a coborî apoi din nou, aducând iubirea şi forţa care derivă din ea, în aşa fel încât să îi slujim pe fraţii şi surorile noastre cu însăşi iubirea lui Dumnezeu” (nr. 3).

Iubiţi fraţi şi surori, acest Cuvânt al lui Dumnezeu îl simt în mod deosebit adresat mie, în acest moment al vieţii mele. Domnul mă cheamă să „urc pe munte”, să mă dedic mai mult rugăciunii şi meditaţiei. Acest lucru nu înseamnă însă a abandona Biserica; într-adevăr, dacă Dumnezeu îmi cere aceasta este tocmai pentru ca să pot continua să o slujesc cu aceeaşi dedicare şi aceeaşi iubire cu care am făcut-o până acum, dar într-un mod mai adecvat vârstei şi forţelor mele. Să invocăm mijlocirea Fecioarei Maria: ea să ne ajute pe toţi să îl urmăm întotdeauna pe Domnul Isus, în rugăciune şi în caritatea în acţiune.