Papa Francisc: Lupta creştinului împotriva răului înseamnă şi mărturisirea păcatelor
25.10.2013, Vatican (Catholica) - „Să avem curajul de a ne mărturisi păcatele în faţa preotului, spunând păcatului pe nume şi fără a-l ascunde”, a spus Papa Francisc la predica de la Liturghia celebrată azi-dimineaţă în capela Casei Sf. Marta din Vatican. Sfântul Părinte, informează Radio Vatican, a vorbit pe larg despre necesitatea de a ne mărturisi păcatele înaintea preotului. Sacramentul Spovezii, a spus Pontiful, este spaţiul în care noi mergem în întâmpinarea iubirii lui Isus, cu sinceritatea inimii şi cu transparenţa copiilor, fără a respinge ci, dimpotrivă, primind cu inimă largă „harul ruşinii”, care ne ajută să simţim bunătatea iertării lui Dumnezeu.
Este adevărat că în ultimul timp, pentru mulţi credincioşi de vârstă adultă, a-şi mărturisi păcatele înaintea preotului a devenit de cele mai multe ori, un efort impracticabil, care îi face să amâne cu multă uşurinţă Sacramentul Spovezii, sau o povară care la momentul decisiv transformă un moment de adevăr într-un exerciţiu de ficţiune. Pornind de la prima lectură a Sfintei Liturghii, luată din Scrisoarea Sf. Apostol Paul către Romani, Papa a subliniat că Apostolul Neamurilor recunoaşte public înaintea comunităţii că în trupul său nu locuieşte binele (7,18); mai mult, nu face binele pe care îl vrea ci răul pe care nu îl vrea.
„Aceasta este lupta creştinilor. Este bătălia noastră de fiecare zi. Dar noi nu avem întotdeauna curajul de a vorbi cum vorbeşte Sf. Paul despre această luptă. Căutăm întotdeauna un mod de a ne justifica: „Ce să-i faci? Toţi facem greşeli.” […] Şi dacă noi nu recunoaştem acest lucru, nu putem avea niciodată iertarea lui Dumnezeu. Pentru că dacă a fi păcătoşi este un lucru, un mod de a spune, arătăm că nu avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu. Dar dacă este o realitate care ne face sclavi, avem nevoie de această eliberare interioară de la Domnul, avem nevoie de puterea Lui. Dar şi mai important aici este faptul că, pentru a găsi o cale de ieşire, Paul mărturiseşte în faţa comunităţii păcatul său, înclinaţia sa spre păcat. Nu le ascunde.”
Mărturisirea păcatelor, făcută cu umilinţă, „este ceea ce Biserica cere de la fiecare dintre noi”, a amintit Papa Francisc care citează şi cuvântul Sfântului apostol Iacob: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele”. Dar, a reluat Papa, nu pentru a face publicitate, ci pentru a da slavă lui Dumnezeu, recunoscând că El este cel care ne mântuieşte. Iată de ce, pentru a-şi mărturisi păcatele, creştinul merge la fratele său, la „fratele preot”. Aceasta înseamnă a se comporta asemenea Sfântului Paul. Desigur, mărturisirea păcatelor trebuie să fie concretă: „Unii spun: ‘Ah, eu mă spovedesc lui Dumnezeu.’ Dar e uşor, este ca şi cum te-ai spovedi prin e-mail: Dumnezeu este undeva departe, eu spun lucrurile, dar nu există un raport faţă către faţă, nu există o întâlnire ‘în patru ochi’. Paul îşi mărturiseşte slăbiciunea sa fraţilor faţă în faţă. Alţii spun: ‘Nu, eu merg să mă spovedesc’, dar îşi mărturisesc lucruri atât de aeriene încât nu au nimic concret. A face în acest fel înseamnă a nu se spovedi. A ne mărturisi păcatele noastre nu înseamnă a merge la o şedinţă cu psihologul, nici a merge într-o cameră de tortură. A ne spovedi înseamnă a-i spune Domnului: ‘Doamne, sunt păcătos’, dar trebuie să o spui prin intermediul fratelui, pentru ca acest fel de a spune să fie şi concret: ‘sunt păcătos pentru că am făcut cutare şi cutare lucru’.”
Concreteţe, onestitate dar – a adăugat Pontiful – şi o capacitate sinceră de a ne ruşina de propriile greşeli. Nu există uliţe întunecoase ca alternativă la drumul larg care conduce spre iertarea lui Dumnezeu. Copiii, în această privinţă, ne dau lecţii: „Cei mici au această înţelepciune. Când un copil vine să se spovedească, nu spune niciodată ceva general. ‘Părinte, am făcut aceasta, am făcut cutare lucru mătuşii mele, am spus cuvântul acesta’ – şi spun despre ce cuvânt este vorba. Ei sunt concreţi. Au acea simplitate a adevărului. Pe când noi avem întotdeauna tendinţa de a ascunde realitatea greşelilor noastre. Dar este şi ceva frumos: când mergem să ne mărturisim păcatele şi suntem în prezenţa lui Dumnezeu, simţim întotdeauna harul ruşinii. A ne ruşina înaintea lui Dumnezeu este un har. Este un har. ‘Îmi este ruşine.’ Să ne gândim la Petru, după minunea lui Isus de pe lac: ‘Doamne, îndepărtează-te de mine, eu sunt un păcătos’. Se ruşina de păcatul său înaintea sfinţeniei lui Isus Cristos.”
