Celebrare ecumenică de comemorare a deportării etnicilor germani în URSS
03.03.2015, Bucureşti (Catholica) - În decursul a 35 de ani, din 1914 şi până în 1949, în trei rânduri, zeci de mii de români de etnie germană, atât luterani evanghelici cât şi romano-catolici, au fost arestaţi şi deportaţi, socotiţi „supuşi străini” şi chiar „inamici” ai ţării datorită originilor lor etnice. Pentru comemorarea acestora, în dimineaţa zilei de duminică, 1 martie 2015, la biserica evanghelică luterană C.A. din Bucureşti, a avut loc o celebrare ecumenică săvârşită împreună de pr. Andrei Pinte, parohul comunităţii evanghelice luterane din Bucureşti, şi pr. Ilie Niculae, responsabilul comunităţii catolice de limbă germană din cadrul Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti, aflăm de pe Angelus.com.ro.
La celebrare au fost prezenţi dr. Daniel Zikeli, Episcop-vicar al Bisericii Evanghelice C.A.; IPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit romano-catolic de Bucureşti; Mons. Baudouin Biajila Muankembe, consilier la Nunţiatura Apostolică din România, un reprezentant al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, un reprezentant al Arhiepiscopiei Armene din România, un reprezentant al Ambasadei Germaniei la Bucureşti, un reprezentant al Forumului Democrat al Germanilor din România, numeroşi credincioşi din cele două comunităţi germane din capitală, evanghelică şi catolică.
La finalul celebrării a fost sfinţită o placă comemorativă, pentru a cinsti amintirea etnicilor germani de confesiune evanghelică şi romano-catolică victime ale celor două Războaie Mondiale şi ale deportării în URSS din 1945. Pe placa comemorativă, pe care este stilizată o salcie plângătoare, simbol al biruinţei vieţii asupra morţii, este gravat în limba germană textul: „Fericiţi cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi. În memoria victimelor celor două Războaie Mondiale şi ale deportărilor în Uniunea Sovietică. 1914-1918 / 1939-1945 / 1945-1949. Comunităţile germane evanghelică şi catolică din Bucureşti”.
Una dintre victimele arestării şi deportării din cauza originilor etnice a fost şi Fericitul Anton Durcovici, austriac prin naştere, arestat la 15 august 1916 la Giurgiu. Tot atunci au mai fost arestaţi de Guvernul României şi deportaţi alţi 20 de preoţi din Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti, vinovaţi că aveau origine austriacă, germană ori maghiară şi consideraţi, în consecinţă, duşmani ai ţării. Despre această experienţă, Anton Durcovici avea să relateze personal, după eliberarea din februarie 1918, într-o corespondenţă. Într-un studiu istoric, pr. Alois Moraru a făcut o sinteză a acestei relatări.
„Potrivit mărturiei sale, se afla în ziua de duminică, 15 august 1916, la parohia Giurgiu. La sfârşitul solemnităţilor a dorit să se întoarcă la Bucureşti, dar a fost împiedicat de poliţia din Giurgiu, care l-a declarat reţinut şi i-a confiscat puţinele lucruri pe care le avea asupra sa: bani, ceasul, ritualul şi breviarul. A fost transportat, împreună cu alţi 500 de străini, în satul Frăţileşti, judeţul Ialomiţa, fiind singurul preot din grupul respectiv. Acolo a petrecut ca internat o primă lună de zile dificilă, situaţia urmând să se schimbe numai după ce i-au fost restituite bunurile personale, banii şi dreptul de a primi îmbrăcăminte de iarnă. A fost transferat ulterior într-un alt sat, al cărui nume nu-l cunoaştem, unde a stat până la 27 noiembrie 1916, când a fost deportat în Moldova.”
„A urmat un marş chinuitor, de peste 300 de km, pe jos, prin noroi şi zăpadă, pe parcursul a circa trei săptămâni. Pe drum, grupului lui Durcovici i s-au alăturat opt fraţi din Congregaţia Fraţii Şcolilor Creştine, precum şi 11 surori din Congregaţia Surorile Neprihănitei Zămisliri”. La începutul anului 1917, pr. Anton Durcovici a primit un fel de domiciliu forţat la Surorile Notre Dame de Sion, din Galaţi, unde s-a bucurat să poată celebra din nou Sacramentele şi să acorde asistenţă spirituală surorilor şi răniţilor din spitalul administrat de călugăriţe. Ca şi alţi preoţi, a fost eliberat în 1918, în urma unui schimb de prizonieri. Frigul, foamea, condiţiile improprii, riscul de a fi deportaţi în Rusia ca prizonieri de război, depărtarea de familie şi de cei dragi etc. nu i-au marcat pe aceşti preoţi atât de mult cât i-au îndurerat acuzaţiile nedrepte şi atitudinea Guvernului Român care îi trata ca inamici ai ţării în care copilăriseră, crescuseră, se formaseră şi în care slujeau cu toată dăruirea.
