Papa Francisc: Preoţii să ceară harul unei oboseli bune
03.04.2015, Vatican (Catholica) - A învăţa să fie „obosiţi bine” şi a învăţa să se odihnească a fost îndemnul Papei Francisc adresat preoţilor în predica de la Liturghia Crismei, prezidată în Bazilica San Pietro, în Joia Sfântă, 2 aprilie 2015. În cadrul celebrării, preoţii din Dieceza de Roma şi-au reînnoit promisiunile sacerdotale şi au fost binecuvântate uleiurile catecumenilor, al bolnavilor şi crisma care vor servi pentru administrarea Sacramentelor în cursul anului. Nu este uşoară sarcina de „a unge poporul credincios” al lui Dumnezeu, chiar „este dură”, a afirmat Papa, vorbind despre oboseala preoţilor.
„Ştiţi de câte ori mă gândesc la aceasta, la oboseala voastră, a tuturor? Mă gândesc mult şi mă rog frecvent, în special când cel obosit sunt eu. Mă rog pentru voi care lucraţi în mijlocul poporului credincios al lui Dumnezeu care v-a fost încredinţat şi mulţi în locuri destul de abandonate şi periculoase. Şi oboseala noastră, iubiţi preoţi, este ca tămâia care se înalţă în tăcere la cer. Oboseala noastră merge direct la inima Tatălui.”
Pontiful le-a atras preoţilor atenţia să nu cadă în ispita de a crede că odihna „nu ar fi un lucru al lui Dumnezeu”. „Oboseala noastră este preţioasă în ochii lui Isus, care ne primeşte şi ne face să ne ridicăm: ‘Veniţi la Mine când sunteţi osteniţi şi împovăraţi, Eu vă voi da odihnă’… Să ţinem cont că o cheie a rodniciei sacerdotale se află în modul în care ne odihnim şi în modul în care simţim că Domnul tratează oboseala noastră. Cât de greu este să învăţăm să ne odihnim! În aceasta se joacă încrederea noastră şi amintirea noastră că şi noi suntem oi şi avem nevoie de păstor care să ne ajute.”
În acest sens, Papa a propus câteva întrebări care să îi ajute pe preoţi: „Ştiu să mă odihnesc primind iubirea, gratuitatea şi tot afectul pe care mi-l dă poporul credincios al lui Dumnezeu? Sau după munca pastorală caut odihne mai rafinate, nu pe acelea ale celor săraci ci pe acelea pe care le oferă societatea consumurilor? Duhul Sfânt este cu adevărat pentru mine ‘odihnă în oboseală’, sau numai Cel care mă face să muncesc? Ştiu să cer ajutor de la vreun preot înţelept? Ştiu să mă odihnesc de mine însumi, de auto-exigenţa mea, de auto-complăcerea mea, de auto-referenţialitatea mea?…”
Enumerând mai multe activităţi ale preotului, în care inima acestuia este mişcată, emoţionată, şi astfel adesea obosită, Sfântul Părinte a vorbit despre „oboseala oamenilor, oboseala mulţimilor”: „pentru Domnul, ca pentru noi, era epuizantă – o spune Evanghelia – dar este o oboseală bună, o oboseală plină de roade şi de bucurie… Această oboseală în mijlocul activităţii noastre este de obicei un har care este la îndemâna noastră a tuturor preoţilor. Ce lucru frumos este acesta: oamenilor le place, doresc şi au nevoie de păstorii lor!… Şi această oboseală este bună, este o oboseală sănătoasă. Este oboseala preotului care are mirosul oilor, dar cu zâmbetul unui tată care îi contemplă pe copiii săi sau pe nepoţii săi.”
Mai există „oboseala duşmanilor”. „Diavolul şi adepţii săi nu dorm şi, dat fiind faptul că urechile lor nu suportă Cuvântul lui Dumnezeu, muncesc neobosit pentru a-l reduce la tăcere… Cel rău este mai viclean decât noi şi este capabil să demoleze într-un moment ceea ce am construit cu răbdare timp îndelungat. Aici trebuie cerut harul de a învăţa să neutralizăm răul, să nu smulgem neghina, să nu pretindem să apărăm ca super-oameni ceea ce numai Domnul trebuie să apere.”
„Şi în cele din urmă există şi ‘oboseala de noi înşine’. Este probabil cea mai periculoasă. Pentru că celelalte două provin din faptul de a fi expuşi, de a ieşi din noi înşine pentru a unge şi a activa (suntem cei care se îngrijesc). În schimb această oboseală este mai auto-referenţială: este dezamăgirea de noi înşine dar nu privită în faţă, cu bucuria senină a celui care se descoperă păcătos şi nevoiaş de iertare, de ajutor: acesta cere ajutor şi merge înainte. Este vorba despre oboseala care dă ‘voinţa de a nu voi’, faptul de a fi jucat totul şi apoi a regreta usturoiul şi cepele din Egipt, faptul de a se amăgi cu iluzia de a fi altceva.”
„Imaginea cea mai profundă şi misterioasă a modului în care Domnul tratează oboseala noastră pastorală este… scena spălării picioarelor. Îmi place să o contemplu ca spălarea urmării. Domnul purifică urmarea însăşi, El se ‘implică’, ia asupra Sa personal să cureţe orice pată, acel smog monden şi unsuros care s-a lipit pe drumul pe care l-am parcurs în numele Său… Rănile de la picioare, entorsele şi oboseala sunt semn al modului în care l-am urmat, ce drumuri am parcurs pentru a căuta oile Sale pierdute, încercând să conducem turma la păşuni verzi şi la ape liniştite. Domnul ne spală şi ne purifică de tot ceea ce s-a acumulat pe picioarele noastre pentru a-l urma… Urmarea lui Isus este spălată de Domnul însuşi pentru ca să ne simţim în măsură să fim ‘bucuroşi’, ‘plini’, ‘fără frică şi fără vină’ şi astfel să avem curajul de a ieşi şi a merge ‘până la marginile pământului, în toate periferiile'”.
