Sinteză a exortației Amoris laetitia (cap. I-IV)
08.04.2016, Vatican (Catholica) - Amoris laetitia (AL – „Bucuria iubirii”), Exortația apostolică post-sinodală „despre iubirea în familie”, datată nu întâmplător 19 martie, Solemnitatea Sfântului Iosif, reunește rezultatele celor două Sinoade despre familie convocate de Papa Francisc în 2014 și 2015, ale căror Rapoarte finale sunt citate pe larg, împreună cu documente și învățături ale predecesorilor Papei Francisc și numeroase cateheze pe care le-a ținut cu privire la familie. Așa cum s-a întâmplat și cu alte documente magisteriale, Papa se folosește și de contribuțiile diferitelor Conferințe Episcopale din lume (Kenya, Australia, Argentina…) și citează personalități semnificative precum Martin Luther King sau Erich Fromm. Un caracter aparte îl are citarea din filmul „Prânzul lui Babette” („Babette’s Feast”, din 1987 – n. trad.), pe care Papa a voit să o evoce pentru a explica conceptul de gratuitate. Redăm din sinteza difuzată de biroul de presă al Conferinței Episcopale Române partea dedicată premisei și până la capitolul IV inclusiv.
Premisă (1-7)
Exortația apostolică impresionează prin lungime și structurare. Este împărțită în nouă capitole și peste 300 de paragrafe. Se deschide cu șapte paragrafe introductive care pun în evidență în mod clar complexitatea tematicii și aprofundarea pe care o solicită. Se afirmă că intervențiile Părinților sinodali au alcătuit un „prețios poliedru” (AL 4) care trebuie păstrat. În acest sen, Papa scrie că „nu toate discuțiile doctrinale, morale sau pastorale trebuie să fie rezolvate prin intervenții ale magisteriului”. Așadar, pentru unele chestiuni, „în fiecare țară sau regiune se pot căuta soluții adaptate la cultura locală, atente la tradițiile și la provocările locale. Într-adevăr, «culturile sunt foarte diferite între ele și fiecare principiu general […] are nevoie să fie adaptat cultural, dacă se dorește observarea și aplicarea lui»” (AL 3). Acest principiu de inculturare se dovedește a fi într-adevăr important chiar și în modul în care sunt prezentate sau înțelese problemele care, dincolo de chestiuni dogmatice bine definite de Magisteriul Bisericii, nu pot fi „globalizate”.
Dar, în mod deosebit, Papa afirmă imediat și cu claritate că e necesar să se iasă din opoziția sterilă dintre teama de schimbare și aplicarea pur și simplu a normelor abstracte. Scrie: „Dezbaterile care se regăsesc în mijloacele de comunicare sau în publicații și chiar printre slujitorii Bisericii merg de la o dorință nemăsurată de a schimba totul fără suficientă reflecție sau fundament, până la atitudinea care pretinde să rezolve totul aplicând normele generale sau trăgând concluzii excesive din unele reflecții teologice” (AL 2).
Capitolul I: „În lumina Cuvântului” (8-30)
Date fiind aceste premize, Papa structurează reflecția sa pornind de la Sfânta Scriptură încă din primul capitol, care se prezintă ca o meditație pe marginea Psalmului 128, caracteristic atât liturgiei nupțiale ebraice cât și celei creștine. Biblia „este plină de familii, de generații, de povești de iubire și de crize familiale” (AL 8) și pornind de la acest lucru se poate medita asupra faptului că familia nu este un ideal abstract, ci o „lucrare « artizanală»” (AL 16) care se exprimă prin tandrețe (AL 28), dar care s-a confruntat și cu păcatul încă de la început, când relația de iubire s-a transformat în dominare (cfr AL 19). Atunci Cuvântul lui Dumnezeu „nu se dezvăluie ca o secvență de texte abstracte, ci ca un tovarăș de drum, inclusiv pentru familiile care sunt în criză sau se confruntă cu o suferință sau alta, și le arată acestora capătul drumului” (AL 22).
Capitolul II: „Realitatea și provocările familiilor” (31-57)
Pornind de la domeniul biblic, în al doilea capitol Papa ia în considerație situația actuală a familiilor, rămânând cu «picioarele pe pământ» (AL 6), preluând pe larg din Raporturile finale ale celor două Sinoade și abordând numeroase provocări, de la fenomenul migrator la negarea ideologică a diferenței de sex („ideologia gender”, AL 56); de la cultura provizoriului la mentalitatea antinatalistă și la impactul biotehnologiilor din domeniul procreării; de la lipsa locuinței și a locului de muncă la pornografie și abuzarea minorilor; de la atenția față de persoanele cu dizabilități, la respectul față de persoanele în vârstă; de la desfacerea juridică a familiei, la violența față de femei. Papa insistă asupra caracterului concret , care este o noțiune fundamentală a Exortației. Caracterul concret și realismul stabilesc o diferență esențială între „teorii”» de interpretare a realității și „ideologii”.
Citând din Familiaris consortio, Papa Francisc afirmă că „e bine să luăm aminte la realitatea concretă, deoarece «exigențele și chemările Duhului Sfânt răsună chiar prin glasul evenimentelor istorice», prin care «Biserica poate să fie condusă la înțelegerea mai profundă a misterului inepuizabil al Căsătoriei și al familiei»” (AL 31). Fără a asculta realitatea nu pot fi înțelese, așadar, nici exigențele prezentului nici chemările Duhului. Papa remarcă faptul că individualismul exacerbat face dificil, în zilele noastre, ca o persoană să se dăruiască cu generozitate alteia (cfr AL 33). Iată o interesantă imagine a situației: „Ne temem de singurătate, dorim un spațiu de protecție și de fidelitate, dar în același timp crește teama de a fi captivi într-o relație care poate amâna realizarea aspirațiilor personale” (AL 34).
Umilința realismului este utilă pentru a nu prezenta „un ideal teologic al căsătoriei prea abstract, construit în mod aproape artificial, departe de situația concretă și de posibilitățile efective ale familiei așa cum sunt ele” (AL 36). Idealismul îndepărtează de la a considera căsătoria așa cum este, adică un „drum dinamic de creștere și de împlinire”. De aceea nu trebuie nici să se creadă că pentru a apăra familia este de ajuns să se insiste „numai pe chestiuni doctrinale, bioetice și morale, fără a să se încurajeze deschiderea spre har” (AL 37). Papa invită la „autocritică” în fața unei prezentări neadecvate a realității căsătoriei și familiei și insistă că este necesar să se încurajeze formarea conștiinței credincioșilor: „Suntem chemați să formăm conștiințe, nu să pretindem să ne substituim lor” (AL37). Isus propunea un ideal exigent dar „nu renunța niciodată la apropierea plină de compasiune față de persoanele fragile, precum samariteana ori femeia adulteră”(AL 38).
Capitolul III: „Privirea îndreptată spre Isus: vocația familiei” (58-88)
Capitolul al treilea este dedicat câtorva elemente esențiale din învățătura Bisericii referitoare la căsătorie și familie. Prezența acestui capitol este importantă deoarece ilustrează în mod sintetic în 30 de paragrafe vocația familiei conform Evangheliei, așa cum a fost percepută de Biserică de-a lungul timpului, mai ales pe tema indisolubilității, a caracterului sacramental al căsătoriei, a transmiterii vieții și educării copiilor. Sunt citate pe larg Gaudium et spes din Conciliul Vatican II, Humanae vitae a lui Paul al VI-lea, Familiaris consortio a lui Ioan Paul al II-lea.
Perspectiva este amplă și include și „situațiile imperfecte”. Citim, astfel: „«Detectarea prezenței ‘germenilor Cuvântului’ ascunși în culturi (cfr. Ad gentes, nr. 11) poate fi aplicată și realității căsătoriei și familiei. Pe lângă adevărata căsătorie naturală, există elemente pozitive prezente în forme conjugale alte altor tradiții religioase», deși nu lipsesc nici umbrele” (AL 77).
Reflecția include și „familiile rănite” în fața cărora Papa afirmă – citând Raportul final al Sinodului din 2015 — că „este necesar să se amintească mereu un principiu general: «Să știe păstorii că, din iubire pentru adevăr, sunt obligați să discearnă bine situațiile» (Familiaris consortio, 84). Gradul de responsabilitate nu este același în toate cazurile, și pot exista factori care limitează capacitatea de decizie. De aceea, în timp ce trebuie exprimată cu claritate doctrina, trebuie evitate deciziile care nu țin cont de complexitatea diverselor situații, și e necesar să se acorde atenție modului în care persoanele trăiesc și suferă din pricina condiției lor” (AL 79).
Capitolul IV: „Iubirea în căsătorie” (89-164)
Cel de-al patrulea capitol tratează despre iubirea în căsătorie, și ilustrează acest lucru pornind de la „imnul iubirii” al Sfântul Paul din Prima Scrisoare către Corinteni (13,4-7). Capitolul este o adevărată exegeză atentă, punctuală, inspirată și poetică a textului paulin. Am putea spune că este vorba de o colecție de fragmente ale unui discurs de iubire care e atent să descrie iubirea umană în termeni cât mai concreți. Cititorul rămâne uimit de capacitatea de introspecție psihologică ce caracterizează această exegeză.
Aprofundarea psihologică pătrunde în sfera emoțiilor soților – pozitive și negative – și în dimensiunea erotică a iubirii. Este vorba de o contribuție extrem de bogată și de prețioasă pentru viața creștină a soților, care nu se mai întâlnise până acum în precedentele documente pontificale.
În felul său, acest capitol constituie un mic tratat în cadrul abordării mai ample, pe deplin conștient de caracterul cotidian al iubirii care e dușmanul oricărui idealism: „nu trebuie aruncat asupra a două persoane care au limitele lor – scrie Pontiful – povara teribilă a obligației de a reproduce în mod perfect uniunea care există între Cristos și Biserica sa, deoarece căsătoria ca semn implică «un proces dinamic, care înaintează treptat datorită integrării progresive a darurilor lui Dumnezeu»” (AL 122). Dar, pe de altă parte, Papa insistă cu tărie și hotărâre asupra faptului că „în natura iubirii conjugale există deschidere spre definitiv” (AL 123), și tocmai în această „combinație de bucurii și trude, de tensiuni și tihnă, de suferințe și eliberări, de satisfacții și căutări, de neplăceri și plăceri» (Al 126) se descoperă căsătoria.
Capitolul se încheie cu o reflecție foarte importantă asupra „transformării iubirii” deoarece „prelungirea vieții conduce la ceva ce nu era întâlnit în alte vremuri: relația intimă și apartenența reciprocă trebuie să se mențină timp de patru, cinci sau șase decenii, iar acest lucru comportă necesitatea de a se alege reciproc fără încetare» (AL 163). Aspectul fizic se schimbă, iar atracția de iubire nu slăbește dar se schimbă: dorința sexuală, cu timpul, se poate transforma în dorință de intimitate și în „complicitate”. „Nu putem să ne promitem că vom avea aceleași sentimente întreaga viață. Dar putem avea în mod cert un proiect comun stabil, să ne angajăm că ne vom iubi și vom trăi uniți până ce moartea ne va despărți, și să trăim mereu o intimitate bogată” (AL 163).
