Cardinalul Sako din Bagdad: Adevărata provocare este viitorul nostru
11.02.2020, Roma (Catholica) - „Pentru moment condițiile de siguranță nu sunt bune. Speranța este ca Papa să poată veni în Irak eventual la toamnă. Poporul irakian îl așteaptă cu neliniște și emoție. Prezența sa între noi ar fi un semnal concret de puternică apropiere de toate țările din Orientul Mijlociu, îndeosebi cele marcate de războaie și de tensiuni, ca de exemplu Siria vecină și chiar Iranul”. Patriarhul caldeean de Bagdad, Cardinalul Louis Raphael Sako, a participat la o întâlnire în Vatican cu Papa Francisc vineri, 7 februarie 2020, împreună cu alți Patriarhi catolici din Liban, Irak, Siria și Egipt. „A fost o întâlnire necesară”, a relatat Cardinalul pentru agenția SIR. „Atmosfera a fost foarte fraternă și sinceră”.
„Am expus Papei provocările din Bisericile și din țările noastre. I-am povestit despre viața creștinilor. Avem nevoie de sprijinul Pontifului pentru a face față tuturor suferințelor pe care le îndurăm. Am devenit o minoritate foarte mică și viitorul nostru este amenințat. Am simțit toată apropierea sa și de mai multe ori a repetat că și el este Patriarh, Patriarh de Roma, și este cu noi, cu Bisericile răsăritene care sunt izolate trăind în țări cu majoritate islamică. A fost o întâlnire care ne-a întărit în credință și ne-a dăruit nouă forță și speranță”. Cardinalul Sako se va afla la Bari pentru întâlnirea Episcopilor promovată de Conferința Episcopală Italiană: „Mediterana, frontieră de pace” (19-23 februarie). Și cu acea ocazie, a explicat el, „voi vorbi despre provocările din Bisericile noastre”.
– Eminență, există o provocare ce unește Bisericile din Orientul Mijlociu?
– Este aceea a viitorului nostru. Adevărata provocare este cum să îi ținem pe credincioșii noștri în țările lor, în pofida dificultăților grave legate de instabilitate, de nesiguranța socială și economică, de războaie. În Irak în fiecare zi numărăm morții, răniții. Și în Siria. Cum se poate trăi în acest context de frică? Creștinii, asemenea tuturor, caută stabilitate, certitudini pentru viitorul propriilor copii și familii. Vor să plece. Provocarea este de a-i ajuta să rămână.
– În această privință există o critică la adresa Patriarhilor din Bisericile răsăritene că sunt complici cu regimurile dictatoriale din țările respective, Siria, Irak, Liban, Egipt, numai pentru a numi câteva. Cum răspundeți?
– Cât privește Irakul, lucrurile sunt foarte schimbate. Avem un canal de comunicare deschis cu instituțiile, exprimăm deschis ideile noastre. Dar trebuie spus și că este oportun să se cunoască bine mentalitatea și situația din diferitele țări. Creștinii caută siguranța și stabilitatea care acum nu există. Frica este de a schimba un regim pentru a cădea în mâna unuia mai rău. Noi, în Irak, știm ceva despre aceasta: regimul a căzut în 2003 și de 17 ani nu există nimic. Trăim pe pielea noastră anarhia. Dacă astăzi ies din casă nu sunt sigur că mă întorc. A avea pe cineva, chiar dacă este un dictator, care menține siguranța, devine un soi de rău mai mic. În Siria, înainte de război, creștinii erau circa 20%, astăzi sunt 6%, o mare pierdere. A schimba pentru a schimba face rău. Mai întâi trebuie formați oamenii la democrație, la libertate, dar nu cu sloganuri. În fața ochilor avem și exemplele din Liban, din Libia, din Yemen, din Siria.
– În Irak, ca și în Liban, încolțesc semințe de trezire democratică, prin piețe pline de oameni, de orice crez, etnie și credință politică, ce revendică drepturi, servicii, sfârșitul corupției și dreptate. Dumneavoastră ați fost în Piața Tahrir, în Bagdad, centru al protestului, unde ați fost primit cu mare entuziasm.
– Îmi amintesc de sâmbăta în care am mers cu Episcopii mei auxiliari în piață. Am avut parte de o mare primire, sărbătorească. Sute de persoane au venit să ne salute. Înaintea noastră niciun cleric, nici musulman, nu a mers să le întâlnească. Îmi spuneau că eram Patriarhul tuturor. Revendicările manifestanților sunt juste și corespunzătoare. Cum să nu împărtășești cererile de adevăr, de dreptate, de bine comun, de cetățenie, de patrie? Astăzi totul este sectar, nu există un concept de patrie, totul este împărțit, fragmentat, chiar și fidelitatea. În manifestanți am perceput prezența lui Cristos, în voința lor de fraternitate, de dreptate, de bine.
– Dumneavoastră ați vorbit de mai multe ori despre teologia eliberării…
– Este datoria Bisericii să citească semnele timpurilor, ca în America Latină. Tinerii noștri, bărbați și femei, își jertfesc sângele pentru cauza păcii, dreptății, demnității umane și libertății. Până astăzi am numărat 600 de morți și 25.000 de răniți. Există o realitate în care Biserica trebuie să fie prezentă pentru a dărui un cuvânt de speranță. Nu trebuie să rămânem în afara acestui timp. Am cerut în mod repetat autorităților irakiene să asculte cererile din piețe, pentru că ele sunt făcute de înșiși copiii lor. Ei sunt viitorul Irakului.
– Dintotdeauna sunteți susținător al unui stat laic: credeți că a sosit timpul?
– Statul laic este soluția la crizele din țările din Orientul Mijlociu. Un stat laic înseamnă sfârșitul sectarismului. Trebuie să spun că adesea sunt criticat de creștini pentru că vorbesc despre politică. Însă pentru mine este o ocazie de a forma conștiințele. Musulmanii înșiși vor să asculte ceva diferit de ceea ce aud în mod obișnuit. Islamul politic tinde să întemeieze un stat teocratic, dar nu poate funcționa. Nu suntem în Evul Mediu. Religia și statul sunt două domenii distincte. Religia are principii, politica are interese, din păcate adesea personale și particulare. În schimb, eu vorbesc despre un stat civil, bazat pe cetățenie, care să aibă ca obiectiv integrarea și slujirea tuturor componentelor sale, fără nicio deosebire.
Astăzi și autoritățile șiite încep să vorbească despre stat civil, chiar dacă încă nu știu în ce termeni. Însă pentru mine conceptul este clar: separarea între stat și religie și respectarea valorilor spirituale și morale ale poporului care are nevoie să trăiască în libertate fără frică. Nu vorbesc numai despre creștini, ci despre toți irakienii. Un Episcop, un preot nu este numai pentru turmă, ci este pentru toți. Ajutorul, asistența, sprijinul trebuie date tuturor fără diferențe. Aceasta este o mare mărturie.
– În acest proces de reînnoire, dorit de dumneavoastră, spre un stat laic, ce importanță are Documentul despre fraternitatea umană de la Abu Dhabi?
– L-aș defini manifestul acestui proces. Documentul a schimbat puțin lumea musulmană, care astăzi pare mai deschisă față de creștini. Niciodată nu ne-am fi gândit să vedem celebrarea unei Liturghii a Papei în peninsula arabică. Pentru prima dată, musulmanii au putut să vadă creștini rugându-se cu respect și să asculte textele Liturghiei. A-l vedea pe celălalt, a-l cunoaște, provoacă cereri de întâlnire și de schimb.
– Despre cetățenie și despre laicitate se vorbește mult și în Exortația post-sinodală „Ecclesia in Medio Oriente” a Papei Benedict al XVI-lea. Ce rămâne din acest document, la 10 ani după Sinodul pentru Orientul Mijlociu?
– Îmi amintesc că, în timpul unei vizite ad limina, am prezentat eu însumi Papei Benedict al XVI-lea cererea pentru un Sinod. Aceasta se năștea din conștiința că, noi fiind Biserici mici, aveam – și avem – nevoie să lucrăm împreună pentru a continua să avem un viitor. Sinodul a fost celebrat în 2010, în octombrie. Apoi au venit problemele legate de Al Qaeda, de ISIS, cu bombele din biserici. Este suficient să o amintim pe cea din 31 octombrie, la puține zile după terminarea Sinodului, la Bagdad, unde prin acțiunea teroriștilor au murit peste 50 de credincioși. Sinodul pentru Orientul Mijlociu nu a fost tradus în practica vieții Bisericilor noastre. Sunt convins, astăzi ca și ieri, că Bisericile noastre de rit răsăritean trebuie să lucreze împreună. Printre noi sunt Biserici mici și mari, cu posibilități mai multe și mai puține. Mă gândesc la școli, la spitale, la casele pentru cei mai nevoiași gestionate de aceste Biserici. Dacă dorim să avem viitor trebuie să unim forțe și competențe.
– Mai întâi ar trebui rezolvate rivalități interne între Biserici…
– În cadrul Bisericilor există o temă puternică legată de identitatea etnică, deci de naționalismul care nu se potrivește cu ceea ce indică Biserica. Se vorbește, de exemplu, despre „maronitism”, „despre caldeeanism”. Mai degrabă trebuie să fim atenți să păstrăm apartenența noastră la Biserica universală și la misiunea sa. Ca Biserici răsăritene, am pierdut dimensiunea misionară cu venirea islamului. Caldeenii, în acea epocă, au mers să predice Evanghelia în India și în China. Naționalismul care se ridică este o provocare ce nu trebuie să ne găsească nepregătiți.
– Dumneavoastră veți fi la Bari pentru întâlnirea organizată de CEI, „Mediterana, frontieră de pace”. Un moment de întâlnire între Biserici care se cunosc probabil puțin și își vorbesc și mai puțin. Ce vă așteptați de la acest eveniment la care vor participa 58 de Episcopi și Patriarhi catolici din țările care au ieșire la Marea Mediterană?
– Mă aștept să se poată vorbi cu claritate despre provocări nu numai pentru creștini ci și pentru popoarele din aceste țări. Trebuie înlăturate toate barierele care există între noi. O mare provocare sunt migrațiile, care sărăcesc și cultural aceste țări, ce pierd creiere strălucitoare. După aceea, migrațiile aduc alte provocări, mai întâi aceea a primirii și apoi a integrării. Cel care sosește nu poate să fie lăsat singur în voia destinului său, închis în ghetou. Ca Biserici răsăritene, încercăm să îi asistăm pe credincioșii noștri din diaspora, încercând să le asigurăm și o îngrijire spirituală. Dar mai ales trebuie studiată o pastorație adaptată care să mențină vie tradiția și identitatea lor eclezială și care să țină cont, în același timp, de țara în care trăiesc.
Sunt țări care au mentalități, culturi, tradiții și limbi diferite. Patrimoniul nostru de credință răsăriteană poate să fie și un model pentru Occidentul secularizat. Refugiații pot să ajute în aceasta. Cu suferința noastră, cu martirii noștri, cu fidelitatea noastră, suntem un dar pentru Biserica universală. Creștinii din Occident sunt îndemnați de cei răsăriteni, care au plătit cu preț scump credința lor în Cristos, să reînsuflețească credința lor. Există necesitatea de a vorbi între noi.
– Eventual cu un limbaj nou, diferit?
Să căutăm un nou vocabular comun pentru a vorbi despre credință. Să pornim din nou de la Biblie, de la teologia biblică, însă cu un limbaj mai comprehensibil, întrupat în viața zilnică. A vorbi despre credința creștină musulmanilor este și misiunea noastră, și a face aceasta cu un limbaj adaptat este o datorie. Cu acest limbaj clasic, filozofic, metafizic, nu se poate. Uniune hipostatică, physis, prosopon sunt enigme pentru foarte mulți. În afară de aceasta, să ne adresăm tinerilor, și rețelele sociale sunt un instrument foarte bun pentru a face aceasta. Trebuie să le vorbim despre viață, despre fraternitate, respect, progres uman și spiritual, îngrijirea creației. Toate războaiele au izbucnit în lume din motive economice. Însă Isus ne învață că nu numai cu pâine trăiește omul, ci cu tot cuvântul Său. Să facem auzit, așadar, acest Cuvânt. Papa ne oferă un mare exemplu. El îl înțelege pe om și știe să vorbească inimii sale.
– Nu se poate nega că în jurul figurii Papei se agită polemici care creează diviziuni și polarizări chiar printre credincioși. De ce, după părerea dumneavoastră?
– Papa Francisc este pentru musulmani o figură extraordinară, este foarte stimat, toți vorbesc despre el. Pentru noi, creștinii, este un har. Dar, se știe, nimeni nu este perfect și oamenii nu sunt mulțumiți niciodată de toți și astfel ei critică. L-au criticat și pe Isus. Aud spunându-se că nu vorbește niciodată despre discriminările și despre persecuțiile împotriva creștinilor. Nu este așa, vorbește mereu despre aceasta. Cere respect față de ei și pentru aceasta dialoghează cu musulmanii. Sunt sigur că binele rămâne și va ieși la iveală, și astfel bârfele se vor termina. (material al Agenției SIR, tradus de pr. dr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
