Karol Wojtyła în amintirile Cardinalului Parolin
19.05.2020, Vatican (Catholica) - Din ediția specială a L’Osservatore Romano pentru centenarul nașterii lui Karol Wojtyła, din 18 mai 2020, InfoSapientia.ro a preluat textul articolului Cardinalului secretar de stat Pietro Parolin, intitulat „O fereastră deschisă spre lume”, în traducerea pr. Mihai Pătrașcu.
Se întorsese în Vatican când lipseau puține zile până la împlinirea vârstei de șaptezeci de ani. Eu, de cealaltă parte a oceanului, mă gândeam la ceea ce tocmai se întâmplase, o experiență cu adevărat unică, aș simți să o definesc „tulburătoare” din punct de vedere uman și spiritual, pentru mine și pentru milioanele de credincioși întâlniți de-a lungul parcursului care l-a făcut practic să atingă, într-o săptămână, întreaga geografie a „ținutului vulcanilor”.
Ciudad de Mexico, 1990. Și atunci era luna mai. Acolo încep amintirile mele cele mai personale despre Sfântul Ioan Paul al II-lea, pe care l-am salutat rapid cu câțiva ani înainte în timpul vizitei la Academia Pontificală Ecleziastică. Încheiase a 46-a călătorie apostolică a sa în străinătate, în pregătirea și în desfășurarea căreia am fost implicat direct ca secretar al Delegației Apostolice din Mexic. Aceeași țară care, în ianuarie 1979, a constituit prima verigă din acel inimaginabil lanț de itinerare apostolice prin lume întreprinse de Papa „chemat de foarte departe”, care a reușit să se apropie de orice distanță. Nu numai de cele kilometrice.
În acele timpuri, Mexicul, deși are 95% din populație catolică, mariană, cu fervoare prin prezența Sanctuarului Fecioarei de Guadalupe în capitală și a altor numeroase locuri de cult dedicate Preasfintei Fecioare în tot teritoriul, păstra o constituție laicistă, care nu recunoștea Bisericii dreptul de a exista și ajungea chiar să interzică funcțiunile religioase în public. Însă Papa Ioan Paul al II-lea nu a venit ca politician în căutare de acorduri, deși carisma sa și „avântul” său au favorizat în anii care au urmat imediat transformarea politicii guvernului în materie religioasă și stabilirea de relații diplomatice cu Sfântul Scaun, în favoarea cărora a lucrat îndelung și cu tenacitate delegatul apostolic de atunci, Mons. Girolamo Prigione. Dimpotrivă, s-a prezentat ca pelerin în căutare de credință.
La ceremonia de bun-venit în aeroport a spus: „Domnul, Stăpân al istoriei și al destinelor noastre, a stabilit ca pontificatul meu să fie acela al unui Papă pelerin al evanghelizării, pentru a parcurge căile din lume ducând în fiecare loc mesajul de mântuire”. Puțin după aceea a reafirmat conceptul, prezentându-se ca „pelerin al iubirii și al speranței, cu dorința de a încuraja energiile comunităților ecleziale, pentru ca să dea roade îmbelșugate de iubire față de Cristos și de slujire față de frați”. Cred că se pot condensa aceste cuvinte într-unul singur: misiune. Pentru el nu era o opțiune preferențială, ci o exigență evanghelică. A ieși din noi pentru a ne redescoperi pe noi înșine, a ne pierde pentru a ne regăsi: aceasta învață Învățătorul. Însuși numele pe care l-a ales de Pontif purta imprimat numele primului mare misionar, Paul din Tars.
Asemenea lui, a primit chemarea de nesuprimat să dilate ușile casei pentru a face să se simtă acasă oricine ajungea acolo: casa Dumnezeului cel viu este destinată marii familii umane. Nu numai atât, ci ca apostol al neamurilor, nu se cruța, făcându-se totul pentru toți pentru a deveni părtaș cu ei (cf. 1Corinteni 9,23). A lăsat în mine o impresie de neșters și inspiratoare truda pe care și-o lua asupra sa pentru a fi fidel celor două întâlniri prevăzute în fiecare zi, una dimineața și una seara, în diferite părți ale Republicii, respectiv cu celebrarea Sfintei Liturghii și a unei Liturgii a Cuvântului. Și cu acel umor fin care îl caracteriza, motiv pentru care într-o dimineață, salutând ca de obicei zecile de mii de persoane care „asediau” zi și noapte sediul Nunțiaturii apostolice în timpul șederii sale, rugându-se și cântând, a spus (cu referință la faptul că în seara aceea nu se va întoarce în Ciudad de Mexico așa cum făcea în celelalte zile): „Astăzi vă dau vacanță: odihniți-vă puțin!”
Astfel, își crea tot mai mult drum în mine acel „Deschideți ușile lui Cristos”: nu era numai un îndemn curajos, cât mai ales conștiința că nu se putea fi Biserică decât deschizând cu adevărat ușile casei pentru Domnul și, cu El, pentru toți frații și surorile creați după chipul Său. Un anunț dăruit imediat lumii, de la inaugurarea pontificatului și de la prima enciclică, dedicată Răscumpărătorului omului și totodată omului, văzut drept cale a Bisericii. Iată că serviciul diplomatic, în care făceam primii pași, deschidea orizonturi mai ample: nu cerea numai să ducem în atenția altuia propriile motivații legitime, ci să deschidem, nouă mai întâi și tuturor, ușile casei, în numele lui Isus. Era vorba de a trăi misiunea diplomatică amintind că substantivul precedă și motivează adjectivul. Era vorba de a primi un adevăr splendid: acela de a nu fi străini în nicio țară, așadar acasă peste tot. Nu numai pentru că pe glob catolicii sunt peste tot, ci mai ales pentru că în om, în fiecare om, este Cristos care bate cerând să se deschidă o ușă.
Astfel reapar în amintire gesturi noi cu gust evanghelic antic, semne, imagini de neșters: granițe trecute, întâlniri ecumenice, interreligioase, sociale, istorice. O Evanghelie a vieții declinată la singular și la plural: Evanghelia vieților, multe, foarte multe (cine a întâlnit mai multe în ultimele decenii?), toate prețioase, unice, îmbrățișate de un zâmbet care a iubit frumusețea mereu, atunci când se distingea clară pe vârfurile din Valle d’Aosta și când zăcea, ghemuită și în dureri, într-un pat de spital. Nu este o întâmplare că Papa cel mai suferind pe care mass-media ni l-au arătat a fost și Papa tinerilor, cărora la 15 aprilie 1984, cu ocazia primei Zile dedicate lor, le-a adresat o frază memorabilă: „Merită să fii om, pentru că Tu, Isuse, ai fost om!”
Roma, 2005. De la acele opt zile de neuitat în Mexic trecuseră 25 de ani. Traversasem și eu oceanul, ajungând între timp în Curie. În primăvara acelui an, de la ferestre vedeam râuri de oameni îndreptându-se, între rugăciuni și cântări, spre cel care, introducând Biserica în al treilea mileniu, a vorbit despre noua primăvară a Duhului. Oameni care veneau din toate părțile pentru a recompensa vizitele Papei pelerin. Familia creștină și umană se aduna în jurul tatălui, fratelui, prietenului. Atâtea limbi exprimau același afect față de Papa misionar care a parcurs planeta pentru a aminti tuturor demnitatea fiecăruia.
În limba creștină misiune rimează exact cu comuniune. A învățat aceasta Conciliul Vatican II, amintind că Biserica, esențialmente, este comuniune în sine și misiune pentru alții. Itinerantul Papă Ioan Paul al II-lea a fost mai întâi tânăr părinte și după aceea fiu bătrân al Conciliului, road map pentru Biserica din timpul nostru. Și iată-ne aici, toți strânși în comuniune în jurul Papei misiunii, în acele prime zile din aprilie, în zilele sale pascale. Priveam la Răstignit și la crucea sa, adunați ca Maria și Ioan la picioarele lemnului, pentru a forma o familie. Am înțeles că acele nume i se potriveau: Maria, a cărei inițială era sub crucea stemei sale, fiind mai bine imprimată în acel Totus tuus al inimii; Ioan, evanghelistul icoană a comuniunii, prim nume al unui Papă fidel lui, pentru că a fost părinte al întregii familii umane.
Ultima imagine este când se arată la fereastră spre Piață, în duminica de Paște, gesticulând mut pentru ultima binecuvântare, aceea fără cuvinte, făcută cu viața. Cineva a scris că viața este o fereastră deschisă spre lume. Cred că acest lucru este valabil în mod special pentru Papa născut în urmă cu o sută de ani. Îi mulțumesc din inimă pentru că a deschis atâtea ferestre și spre lumea mea interioară. Și pentru că a făcut să intre în ea Lumina lumii.
