Interviu la Radio Maria cu noul Episcop de Cluj-Gherla
14.04.2021, Blaj (Catholica) - – Sunt copleșit pentru moment, știrea e aproape la fel de nouă și pentru mine ca și pentru voi. După cum știți, luni a avut loc, la Blaj, Sinodul în care a fost ales noul Episcop de Cluj-Gherla și, de aceea, încă nu m-am dezmeticit pe de-a-ntregul, dar așa merg lucrurile în Biserică.
Este o slujire, și faptul că Sinodul a decis cu o majoritate absolută să mă numească urmaș al Preasfințitului Florentin Crihălmeanu, aceasta înseamnă voința lui Dumnezeu pentru mine și sunt cu totul dispus să o accept. Văzând în această alegere voința lui Dumnezeu, sunt convins și de ajutorul pe care Dumnezeu mi-l va da, pas cu pas, în noua misiune.
– Primiți o Eparhie destul de dezvoltată, mai ales spiritual, există o efervescență spirituală acolo, sunt multe grupuri de rugăciune, sunt grupuri active, viața spirituală se desfășoară într-un anume fel. Cum vedeți ținerea la un loc a acestei dezvoltări spirituale?
– Eu cred că trebuie să ne întoarcem întotdeauna la esențial. Există o realitate complexă la Cluj, este, așa cum spuneți, poate, una dintre cele mai dezvoltate Episcopii, cu o prezență vastă a laicilor implicați, o bogată prezență a intelectualilor – vorbim de Cluj-Napoca -, cu asociații de laici implicați, știm că au participat în mod activ în ultima perioadă la decizii, la acorduri între Biserică și stat, cu numeroși preoți bine formați, cu o realitate mass-media bogată și așa mai departe.
Aceasta, pe undeva, mă liniștește, adică există ceva care poate continua foarte ușor, dar mă gândesc că trebuie să ne întoarcem întotdeauna la esențial, ca să nu ne pierdem și să ne aducem aminte că dragostea lui Cristos trebuie să pătrundă toate aceste structuri. Toate lucrurile sunt bune și frumoase, dar toate pot să meargă înspre bine sau pot să devină piedici. Și structurile sunt gândite ca să ajute Episcopul, preoții, Biserica, credincioșii, dar dacă se pierde această dragoste a lui Cristos care le pătrunde, pot foarte simplu să devină fațadă și birocrație.
Aceasta este realitatea noastră umană și, de aceea, cred că este o bucurie să știu că există o realitate care trebuie întreținută, focul iubirii, focul dragostei, trebuie întreținut. Mă duce gândul la Apocalipsă și la mesajul către îngerul Bisericii din Efes, Domnul îi spune: „Știu faptele tale bune, știu că vrei binele, știu că lupți împotriva răului, știu sacrificiile tale, știu martiriul tău, dar întoarce-te la iubirea cea dintâi”.
Mi se pare esențială această întoarcere continuă la iubire și cred că acesta este gândul cu care pornesc la drum în această nouă misiune. Nimeni nu poate da ceea ce nu are. Suntem în slujba lui Cristos, suntem în Biserica lui Cristos, suntem pe urmele lui Cristos atunci când îl avem în inimă clipă de clipă, zi de zi. Nimeni nu poate da ceea ce nu are. Ori suntem aproape de Cristos și ne hrănim cu dragostea Lui, cu exemplul Lui, cu viața Lui și atunci îl putem dărui și celorlalți, ori, dacă nu, putem da exemplu personal dar nu valorează absolut nimic.
– Episcopul trebuie să le întrețină la cote înalte pe amândouă: și partea practică, să fie și pragmatic cu problemele administrative; și partea spirituală. Mulți cred că viața Episcopului este una foarte comodă. Eu, personal, aș înclina să nu cred aceasta, pentru că responsabilitățile de pe umerii unui Arhiereu cred că sunt uriașe și câteodată țin lucrurile în tensiune. Cum reușește Episcopul să armonizeze aceste părți practice și spirituale, care îi este locul în Biserică și care îi sunt funcțiile? Probabil că ar fi mai corect să vă întreb așa.
– Eu cred că viața Episcopului trebuie să fie exact ca viața unui creștin, fiindcă Episcopul este un creștin, sau ar fi bine să fie un creștin. Atât de frumos în Biserica noastră Episcopul, și la Liturghie, este îndreptat în aceeași direcție cu toți credincioșii, adică înspre altar. Chiar dacă este în acest sens, în această poziție în fața turmei, în fața credincioșilor, este pe drum, pe cale împreună cu ei, nu are un statut aparte. Nu e deasupra creștinilor, nu e deasupra credincioșilor și există, așa cum intuiți și cum ați spus, o viață aparentă și care e reală, e frumoasă, e făcută din vizitele pastorale, din hirotoniri, din întâlnirile cu atâția credincioși, din întâlnirile cu copiii care îl primesc pentru prima dată în mod solemn pe Cristos și așa mai departe… E o viață bogată și frumoasă și plină de împliniri, dacă o trăiești așa cum se cuvine. Dar există o altă parte, mai puțin vizibilă, și din acest punct de vedere este același stil de viață ca și al tuturor credincioșilor, fiindcă și în viața creștinului există o parte vizibilă și o parte de cruce, pe care, de multe ori, o știe doar el. Și în viața Episcopului e la fel, cu atât mai mult cu cât suntem în perioada Postului Mare și răsună cu tărie în inimile noastre, în urechile noastre, îndemnul Mântuitorului: „Dacă vrea cineva să mă urmeze, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să vină după Mine”.
Partea aceasta a crucii face parte dintr-un îndemn adresat tuturor creștinilor, dar îndeosebi ucenicilor, apostolilor și urmașilor apostolilor. Și, din acest punct de vedere, Episcopul este primul care trebuie să își ducă crucea și să o poarte pentru și împreună cu toți ceilalți creștini. Avem exemplul luminos al celor șapte Episcopi martiri care ne întărește, ne dăruiește lumină și nu avem mult de căutat, mult de improvizat, trebuie doar să privim la ei, care au privit la rândul lor către Cristos, și înțelegem vitalitatea și forța Bisericii Greco-Catolice prin prisma martirilor. Și înțelegem, de asemenea, că nu e o viață sfârșită în mod tragic, așa cum s-ar putea vedea dinafară, fără o privire creștină, nu sunt persoane care au crezut în Cristos dar apoi au fost abandonați și au sfârșit în pușcăriile comuniste. Dimpotrivă, dacă vedem mărturiile lor din pușcărie, toți vorbesc de o bucurie, de prezența lui Cristos în mijlocul lor și pe bună dreptate Biserica îi numește fericiți acum. De aceea, pentru noi e o mare bogăție să avem doar de puțină vreme beatificarea lor cu ocazia vizitei Sfântului Părinte în România și în mod cu totul special la Blaj. Exemplul lor ne este lumină fiecăruia dintre noi și cu atât mai mult Episcopilor.
– Sper să nu fiu înțeles greșit, dar mie mi se pare că trebuie să fii destul de puternic, și de cap, și de suflet, ca să rămâi slujitor în cea mai înaltă treaptă a slujirii preoțești, mai ales că este un drum destul de fără întoarcere, de aceea vă asigurăm de apropierea noastră, Preasfințite. V-aș mai întreba despre trei sarcini pe care dumneavoastră le aveți încă de supervizat în Biserică, în primul rând: ați fost Episcop al Curiei Arhiepiscopale Majore. Ce a însemnat acest lucru?
– Doar o referință la ceea ce spuneați, la riscurile episcopatului. La Roma se vorbește de o boală, o posibilă boală: „episcopită”, care riscă să te prindă, fiindcă, dacă ne gândim bine, e cu adevărat nevoie, atunci când alegi pe cineva, să fie consensul Episcopilor, să fie acordul Romei, fiecare are un cuvânt de spus despre un viitor Episcop. Fiindcă trebuie un echilibru și o maturitate care, desigur, continuă de-a lungul vieții, dar tot ceea ce faci te pune, cumva, deasupra celorlalți. De exemplu, în biserică, tu ești îmbrăcat într-un mod solemn în fața tuturor credincioșilor, tu ești pe o poziție mai înaltă în fața tuturor credincioșilor, tu vorbești și credincioșii ascultă, nu intervin, și așa mai departe… Sunt o mulțime de elemente care, dacă nu ești stăpân pe tine, sigur că riscă să te ducă înspre „episcopită”.
Dar, întorcându-mă la ceea ce ați întrebat în ultima parte, apropo de misiunea mea ca și Episcop de Curie, și aici a fost un moment care pe care eu îl consider un privilegiu foarte, foarte mare din partea lui Dumnezeu: acela de a fi, ca și Episcop al Curiei, lângă Întâistătătorul Bisericii noastre, lângă Preafericitul Părinte Lucian. Pe de o parte faptul de a fi lângă el, dar în același timp faptul de a fi lângă el putând să învăț de la el. Îmi aduc aminte multele audiențe în care se discutau probleme ale Bisericii, ale Arhiepiscopiei, ale preoților, ale familiilor, și aveam privilegiul de a sta de-a dreapta lui, putând să gândesc lucrurile fără să fiu obligat să iau o decizie pe moment, putând să văd ce aș gândi eu și cum gândește Preafericitul, având libertatea să văd la distanța de o lună, de 2-3 luni poate, ce s-a întâmplat cu ceea ce gândeam eu și cu ceea ce a decis Preafericitul și așa mai departe. E, pentru mine, cu adevărat un privilegiu din partea lui Dumnezeu această perioadă în care am avut ocazia să văd, să ascult, să analizez și să nu fiu obligat să mă pronunț de la început.
Pe de altă parte, faptul de a fi lângă Preafericitul, un om care a trecut printr-o viață dificilă, prin persecuție, care a trecut la treptele episcopatului, a devenit Mitropolit, a devenit Arhiepiscop Major, a devenit Cardinal și a rămas același om simplu. Eu, personal, în acești 10 ani, nu am văzut absolut nicio schimbare: culoarea hainelor sau culoarea de pe reverenda de Cardinal nu l-a schimbat cu absolut nimic. Și atunci am înțeles că pentru el, și am înțeles că așa ar trebui să fie pentru noi toți, culoarea roșie, purpurie, de Cardinal, a însemnat mult mai mult amintirea martiriului, a disponibilității de a-și pierde viața pentru Cristos, decât demnitatea pe care o vedem la prima vedere. Și, văzând exemplul lui, am înțeles și mai mult misterul Bisericii noastre, fiindcă la fel s-au comportat toți Episcopii noștri morți în pușcăriile comuniste. Cu toții aveau posibilitatea, oferită pe tavă, de a-și păstra privilegiile, de a-și păstra hainele, de a-și păstra culorile, dar nici unul dintre ei nu a pus un moment în dubiu alegerea în favoarea credinței.
– Așadar, modelul lor vă stă tărie din punctul acesta de vedere. Dumneavoastră ați fost sau sunteți încă și președinte al Comisiei pentru ecologie în Conferința Episcopală Catolică Română dar și președinte al Comisiei pentru Comunicații Sociale. Despre acest lucru v-aș întreba, cât de dezvoltată este partea de comunicare socială în Biserică, cât de dezvoltată este presa catolică, dar și cât de întreținută sau susținută este de Biserică.
– Partea de comunicații e o parte dezvoltată, dar, din păcate, deocamdată, cumva individual. Adică, fiecare Episcopie, fiecare Dieceză își are propria structură, dar din păcate nu există, sau nu se simte, pot să spun că nu există o reală comuniune între toate aceste structuri. Poate un detaliu de culise: în momentul în care Papa Francisc a venit în România, cei care trebuiau să comunice au întrebat: „Dar sunt trei vizite în România, sau e o singură vizită?” Adică: „Noi comunicăm cu Biserica Romano-Catolică română, cu Biserica Romano-Catolică maghiară și cu Biserica Greco-Catolică? Nu există o unică voce?” Din păcate nu, nu există o unică voce, trebuie să o recunoaștem cu mult curaj. Aceasta este realitatea, dacă nu recunoaștem realitatea nu putem merge înainte și aici cred că este mult de lucru. Am văzut o mare disponibilitate din partea Episcopilor, de exemplu noul Episcop de Timișoara, Înaltpreasfințitul Aurel Percă și toți ceilalți sunt dispuși să facem ceva, să schimbăm ceva, și, vă mărturisesc că există ceva în mers, ceva care se pregătește, dar, la ora actuală din păcate există o fractură între diferitele structuri. Și la Cluj există o bună echipă mass-media și la București există o bună echipă mass-media, și în alte părți, dar, nu știu dacă dumneavoastră ați auzit mai mult decât mine, nu am auzit de o coordonare, de un centru mass-media, de o voce comună la ora actuală. Deci aici cred că mai e foarte mult de lucru.
Pe partea de ecologie la fel, suntem cumva la început. Vocea Sfântului Părinte Papa Francisc ne cheamă și ne împinge la a avea o viziune diferită asupra Creației. La Blaj, peste puține zile, va avea loc o conferință pe această temă, pornind de la fratele Mihai. Știți că s-a încheiat etapa eparhială de beatificare, toate documentele au fost trimise la Roma, și în acest sens va fi o conferință care face o apropiere și cu Sfânta Hildegard von Bingen, care la fel e o sfântă în Biserica Catolică ce a îmbinat rugăciunea cu plantele, cu tot ceea ce Creația oferă și probabil că va fi o premieră sau e o premieră această conferință. Dar e nevoie în același timp să gândim ecologia din punct de vedere creștin. Există multe tendințe în această lume care marchează și diferența față de viziunea catolică a ecologiei și, de aceea, trebuie să înțelegem bine ceea ce vrem și să înțelegem că protejăm Creația dar să nu uităm că în vârful Creației stă omul.
– Trebuie să recunoaștem că nu peste tot toți Arhiereii și nu numai ei sunt neapărat foarte prietenoși cu presa. Este nevoie și de puțină carismă în a te face prieten câte puțin cu toată lumea. Deci unii nu vor să colaboreze cu presa pentru că ar fi tendențioasă sau ostilă, fie cu instituția Bisericii fie ostilă cu persoana care reprezintă Biserica. Cum vă propuneți dumneavoastră, teoretic?
– Eu cred că e nevoie de un echilibru, în sensul că, probabil, nici presa nu vrea câte un Episcop în fiecare zi, vorbesc de presă în general. Sigur, Radio Maria bănuiesc că e un caz particular și ne simțim acasă, cumva, la dumneavoastră, dar și aici, sigur că vocea Episcopului e importantă, dar e important să fie auzită vocea preoților, a credincioșilor și așa mai departe. În ziua de astăzi, dacă nu comunici sau dacă vezi presa ca și ostilă, atunci nu comunici deloc, fiindcă nu există alte opțiuni dacă vrei să fii prezent. Repet, cred că trebuie un echilibru, nu ai tot timpul ceva de spus important, care să necesite o largă acoperire în presă, dar în momentele importante ale Bisericii, în momentele în care Biserica are ceva de spus, cred că e important ca vocea Episcopului să fie acolo, să dea, cumva, tonul și să fie completată după aceea de alte voci. Dar cred că Episcopii ar trebui să fie prezenți.
– Se cunosc detalii despre intronizare?
– Foarte puțin… Din păcate, am văzut în presă multe, dar mult mai multe decât știam eu și decât s-au stabilit. Singurul lucru care s-a stabilit în Sinod este data intronizării, dar nu s-a stabilit nici locul, nici modalitatea, nici alte lucruri pe care le-am văzut prin presă. Și aici, din păcate, embargoul nu este înțeles de toți în același fel. Dar embargoul nu e opțional. Știrea era sub embargo până astăzi la ora 13 și de aceea bănuiesc că m-ați sunat la 13:01, ora României, ca să respectăm embargoul Vaticanului. Și nu e vorba despre secretomanie aici, ci e vorba de a da precedență celor care au ceva de spus. E clar că aici precedența trebuie să o aibă Sfântul Părinte și Arhiepiscopul Major, Întâistătătorul Bisericii Greco-Catolice din România. E normal, nu trebuie să explicăm mult de ce e normal ca ei să dea vestea în primul rând și apoi să fie preluată. Eu înțeleg și dorința tuturor de a afla cât mai repede vești… era o așteptare pentru Episcopia de Cluj… Dar una e una, alta e alta. Embargoul, repet, nu e opțional, e obligatoriu și e cerut de Sfântul Scaun. Cred că trebuie să facem și aici progrese și să înțelegem că există o prioritate și o ierarhie și la acest nivel.
