Interviul Papei Francisc pentru Radio Cope (p. IV)

04.09.2021, Vatican (Catholica) - Publicăm, în cele ce urmează, în traducere, a patra parte a textului interviului pe care Papa Francisc i l-a acordat, la sfârșitul săptămânii trecute, lui Carlos Herrera, de la Radio Cope. Colocviul a fost transmis miercuri dimineață, 1 septembrie, pe canalele radioemițătorului spaniol.

– V-am auzit vorbind mult despre bunica dumneavoastră paternă, despre bunica Rosa, dar v-am auzit vorbind mai puțin despre mama dumneavoastră, sau poate nu v-am auzit vorbind în mod direct despre ea …

– În această privință trebuie să se țină cont de doi factori. Suntem cinci frați, toți foarte legați de bunici. Dumnezeu ni i-a păstrat pe bunici până când am devenit mari. Pe primul bunic, cel mai îndepărtat dintre toți, l-am pierdut când avea 16 ani, iar ultima bunică, atunci când eram deja superior provincial al iezuiților. Adică bunicii ne-au însoțit. În plus, în casă era o obișnuință: noi, cei patru frați mai mari – pentru că sora mea mai mică s-a născut după șase ani -, ne petreceam vacanțele cu bunicii, astfel mama și tata se odihneau puțin. Era distractiv. Sunt multe amintiri din această legătură cu bunicii.

Despre bunica Rosa, ceea ce povestesc sunt aceleași întâmplări dintotdeauna, unele sunt foarte amuzante. Și despre cealaltă bunică povestesc întâmplări, cum e lecția pe care mi-a dat-o în ziua morții lui Prokofiev, despre efortul depus în viață. Când am întrebat-o cum a făcut acel om de a ajuns până la acel punct. Eram adolescent. Și despre mama îmi amintesc multe lucruri și le povestesc. Dar atrag atenția mai mult cele despre bunica, pentru că repet întotdeauna câteva lucruri mai curioase de-ale ei, unele care nu pot fi repetate în scris, în programele radio… unele ziceri din care am învățat mult. Dar, dincolo de faptul că eram foarte legați de bunici, duminica mergeam la ei acasă și apoi la stadion să vedem San Lorenzo. Dar bunicii ne-au marcat mult viața.

– Nu i-ați mai văzut pe cei de la San Lorenzo pentru că nu vă mai uitați de mai mulți ani la televizor…

– Da. Am făcut o promisiune pe 16 iulie 1990. Am simțit că Domnul îmi cerea acest lucru, pentru că eram în comunitate și ne uitam la ceva care până la urmă s-a terminat într-un mod dureros, neplăcut, rău. Am rămas marcați. Era 15 iulie seara. A doua zi, în rugăciune, i-am promis Domnului că nu aveam să mă mai uit niciodată la televizor. Desigur, când este ales un președinte mă uit, când este un accident aviatic, mă uit, lucruri din acestea … dar nu sunt dependent de televiziune.

– Nu ați văzut, de exemplu, Cupa Americii.

– Nu, deloc.

– Există o veche legendă care spune că un Papă a fugit din Vatican. Papa Francisc a săvârșit vreo fugă despre care până acum nimeni nu a aflat?

– Nu. Cel care fugea pentru a merge să schieze era Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea. La un moment dat, era o pârtie de schi, iar el avea schiatul în sânge. Și se descurca bine în fugă, mergea în incognito. Dar într-o zi, în timp ce stătea la rând pentru a urca, un copil spuse: „Papa!” Nu știu cum l-a descoperit. S-a întors imediat în Vatican și a căutat să își ia măsuri de precauție. Casele unor familii pe care le-am vizitat, de care îmi amintesc, sunt trei. Un semi-convent al terezinelor, unde am dorit să o vizitez pe profesoara Mara, pe atunci de 90 de ani, o mare doamnă care a predat la Universitatea La Sapienza și apoi la Augustinianum, și am dorit să celebrez Liturghia pentru ea. Apoi am fost să transmit condoleanțe la, cred, cel mai bun prieten al meu, un jurnalist italian, acasă la el. Și a treia casă pe care am vizitat-o a fost cea a lui Edith Bruck, doamna care a împlinit 80 de ani, care a fost într-un lagăr de concentrare. Unguroaică, evreică. A fost la începutul acestui an sau anul trecut, nu îmi amintesc bine. Sunt singurele trei case în care am mers pe ascuns, iar apoi s-a aflat. Mi-ar plăcea să merg pe stradă, mi-ar plăcea mult, dar trebuie să renunț, pentru că nu aș putea să fac zece metri.

– Ați avut vreodată tentația de a vă îmbrăca cu haine civile…

– Nu, niciodată. Nu.

– Cu o pălărie și ochelari?

– [Râde] Nu, deloc.

– Cum combate Papa Francisc nostalgia, cine vă gătește gustări cu anason, pe care le serveați mereu la micul dejun la cofetăria La Puerto Rico?

– Nostalgia mea caut să fie mereu de tip melancolic, de toamnă, chiar dacă la Buenos Aires, ceva frumos din toamna argentiniană erau zilele înnorate, cu multă ceață, unde nu se vedea nici la zece metri de la fereastră, iar eu ascultam Piazzolla. E puțin ciudat, dar și Roma are zilele ei de ceață. Nostalgie, nu. Dorință de a merge de la o parohie la alta mergând pe jos, da; dar nostalgie, nu.

– S-a terminat epoca durerilor de cap din cauza cuvintelor care vă scăpau ori care spuneau că v-au scăpat și care aveau consecințe, legat de lucruri pe care dumneavoastră nu le-ați spus?

– Pericolul există mereu. Un cuvânt poate fi interpretat într-un fel sau în altul, nu este așa? Sunt lucruri care se întâmplă. Ce pot să fac… Nu știu de unde au scos săptămâna trecută că eu mi-aș fi prezentat renunțarea! Ce cuvinte or fi preluat în țara mea? De acolo a ieșit știrea. Și spun că a provocat uimire, când mie nici nu mi-a trecut prin cap. În fața interpretărilor care apar puțin distorsionate, pornind de vreun cuvânt de-al meu, rămân tăcut, pentru că e mai rău dacă lămurești.

– Se vorbește mult despre fotbal la Santa Marta?

– Da, despre fotbalul italian. Încep să îl cunosc puțin. Se vorbește mult despre fotbal, da.

– Ce fel de jucător de fotbal erați dumneavoastră, Sanctitate?

– Eram un „stâlp”. Îmi spuneau „piciorul greu”, de aceea mă puneau mereu în poartă, acolo mă apăram mai mult sau mai puțin bine.

– Colegii mei de la emisiunea noastră „Tiempo de juego”, când le-am spus că veneam să îl văd pe Papa, „te rugăm, să-ți spună Papa ce crede despre contractul lui Messi, a plecat în Franța”. Che Ce crede despre lumea fotbalului, o urmărește îndeaproape?

– Am scris o scrisoare pastorală despre sport. O scrisoare pastorală care nu era o scrisoare pastorală. În două fragmente. Primul a fost articolul publicat în „Gazzetta dello Sport” din 2 ianuarie anul acesta. Apoi, bazându-mă pe acel articol – l-am corectat eu – am scris scrisoarea pastorală. Un articol interviu. Spun doar atât: pentru a fi un bun fotbalist trebuie să ai două lucruri: să știi să lucrezi în echipă și să nu fii, cum spunem la Buenos Aires, în argoul nostru, unul care nu mai lasă deloc mingea, ci unul care joacă mereu în echipă. În al doilea rând, să nu se piardă spiritul specific amatorilor. Când în sport se pierde acest spirit al amatorilor se ajunge să se comercializeze prea mult. Și au existat bărbați care au știut să nu se lase pătați de toate aceste lucruri, și au donat câștigurile lor pentru opere de binefacere și fundații. Trebuie să se lucreze în echipă, pentru că sportul este o școală în echipă, și să nu se piardă spiritul amatorilor.

– Sanctitate, vă mulțumesc mult pentru această oră de neuitat pe care le-ați acordat-o ascultătorilor postului de radio Cope.

– Un salut mare celor care ascultă și vă rog să vă rugați pentru mine, pentru ca Domnul să mă ocrotească și să mă păzească în continuare, pentru că dacă mă lasă singur sunt un dezastru.

– De obicei, dumneavoastră sunteți cel care o spune, dar astăzi v-o spunem noi: Dumnezeu să vă binecuvânteze!

– Și pe voi toți, Dumnezeu să vă binecuvânteze. Mulțumesc.

– Mulțumesc. (material L’Osservatore Romano, tradus de Cristina Grigore)