Papa Benedict al XVI-lea: Un model de sfințenie (II)

05.01.2023, Vatican (Catholica) - Prieten apropiat al regretatului Papă emerit Benedict al XVI-lea și coautor, împreună cu Mons. Georg Ratzinger, al cărții de mare succes „Fratele meu, Papa”, dr. Michael Hesemann oferă o privire personală asupra răposatului Suveran Pontif în interviul pe care Deborah Castellano Lubov i l-a luat pentru Vatican News. „În loc să plângem, este timpul să îi mulțumim lui Dumnezeu că a fost printre noi”, afirmă el. „Noi toți am avut ocazia să redescoperim creștinismul prin inspirația sa constantă, și la fel vor face și copiii noștri și generațiile viitoare.” Iată a doua și ultima parte.

– Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea a fost iubit și a lăsat o moștenire extraordinară. Cu toate acestea, Ratzinger a fost ales încă din după-amiaza celei de-a doua zile a Conclavului, la al patrulea vot. De ce a fost Colegiul Cardinalilor atât de convins că el era persoana potrivită pentru a conduce Biserica? Cum a preluat și a extins moștenirea Papei Ioan Paul al II-lea?

– În primul rând, odată cu Papa Ioan Paul al II-lea se stinsese din viață un gigant, părintele unei întregi generații, care a format Biserica Catolică în secolul XXI mai mult decât orice alt Papă de până atunci. Așadar, Cardinalii și-au dat seama că singura soluție funcțională ar fi continuitatea. Și cine ar fi garantat mai multă continuitate decât Ratzinger, cel mai apropiat colaborator al său și strălucit teolog? Problema era că Ratzinger dorea orice altceva decât să devină Papă.

– Cum așa?

– De fapt, visul său era să se retragă la Regensburg, în iubita sa Bavaria, să stea aproape de fratele său și să mai scrie câteva cărți. Își dorea acest lucru încă de cu șapte ani înainte, când a împlinit 70 de ani, dar Papa Ioan Paul al II-lea îi ceruse să rămână în funcție atât timp cât era în viață. Din loialitate, Ratzinger a acceptat cu lacrimi în ochi. Șmecheria Papei Ioan Paul al II-lea a fost să îl numească decan al Colegiului Cardinalilor, astfel încât Ratzinger să fie nevoit să rostească omilia la Liturghia de deschidere a Conclavului.

Ratzinger a profitat de ocazie pentru a-și rosti testamentul spiritual, avertizând asupra dictaturii relativismului în vremurile noastre tulburi, dar Cardinalii au fost impresionați de analiza strălucitoare, limpede precum cristalul și au înțeles: acesta este omul care vede problema, o numește și oferă soluția. Aceasta a fost confirmarea lor finală pentru a vota pentru Ratzinger. Mai întâi a fost requiemul Papei Ioan Paul al II-lea, unde, din nou, Ratzinger a ținut omilia și ne-a atins inimile tuturor. Cu toții aveam lacrimi în ochi când s-a adresat direct Pontifului decedat, „privind prin fereastra casei părintești și binecuvântându-ne pe noi toți”. În acel moment, m-am întors către cei care se aflau cu mine la balconul Secretariatului de Stat, am arătat spre Ratzinger și am spus: „Habemus papam”.

– De ce a fost semnificativă retragerea sa?

– Ei bine, prin retragerea sa a scris un nou capitol din istoria Bisericii și a creat o nouă funcție, cea de Papă emerit. L-am întâlnit de mai multe ori înainte de retragerea sa și am fost profund îngrijorat, pentru că i-am văzut sănătatea și forțele scăzând dramatic. Știam că 2013 va fi ultimul an al pontificatului său, deși credeam că din motive naturale. Când ne-a surprins pe toți cu retragerea sa, am știut și am simțit că ne-a dat adevăratul motiv. Era complet epuizat; trupul său era epuizat. A acționat din cauza sentimentului său profund de responsabilitate și de dragoste pentru Biserică. Nu a vrut să fie un Pontif bolnav, slab, poate orb și fără voce. A vrut să predea corabia Sfântului Petru unui cârmaci cu brațe mai puternice.

– Ce a diferențiat pontificatul său de altele?

– Pontificatul Papei Benedict al XVI-lea a fost o lumină strălucitoare într-o perioadă de întuneric, în care Biserica a fost călăuzită de un păstor strălucitor și plin de înțelepciune, un om umil, apropiat de oameni, care asculta pe toată lumea. Acei opt ani au adus corabia Sfântului Petru pe un curs direct spre cer. Mesajul Bisericii a fost prezentat în claritate, puritate și veridicitate. Vorbește împotriva vremurilor noastre faptul că atât de mulți l-au ignorat și s-au îndepărtat, ratând poate ultima șansă a milostivirii lui Dumnezeu.

– Ce moștenire va lăsa pontificatul său?

– Teologia sa este moștenirea sa: cărțile sale, discursurile sale, omiliile sale. Nimeni în 2000 de ani nu a reușit să explice adevărul credinței creștine într-un limbaj atât de frumos, elegant, ușor de înțeles, clar, simplu. Chiar și peste o mie de ani, creștinii vor citi scrierile sale. El va fi amintit ca fiind Învățătorul Bisericii care a devenit Papă – și care a fost copleșit de datoria de a apăra adevărul și de a curăța Biserica în momentul celei mai mari crize a acesteia, marea apostazie europeană.

– Cum ați caracteriza relația dintre Papii Benedict și Francisc?

– Deși amândoi erau atât de diferiți ca stil și cultură personală, relația lor a fost întotdeauna extrem de caldă și prietenoasă. Papa Francisc a avut un mare respect pentru Papa Benedict al XVI-lea, iar Papa emerit l-a apreciat foarte mult pe succesorul său și l-a descris ca fiind un om cald, generos, cu o credință profundă și o spiritualitate profundă. Titlurile din presă despre un „război al Papilor” au fost doar știri false. Papa Benedict nu a abandonat niciodată pontificatul în vremuri grele, până când a simțit că trebuie să o facă, din motive de sănătate. Nici nu s-a retras în Germania, așa cum ar fi putut să o facă.

– Cum ați caracteriza ultima fază a vieții Papei emerit?

– Pentru el, a fost un pelerinaj prelungit spre scopul său final, întâlnirea cu Domnul Său și al nostru. Și-a trăit ultimul deceniu ca „Papă emerit” în așteptarea constantă a acestui ultim ceas, cu trupul său slăbit încă pe pământ, cu sufletul său deja în ceruri și cu mintea sa strălucitoare ca intermediar, ca instrument pentru a ne comunica tuturor adevărul ceresc.

Putem fi siguri că acest om sfânt este într-adevăr în ceruri acum și va fi avocatul nostru, dar și un model de sfințenie, un ghid și un vizionar care a văzut Biserica așa cum a vrut Dumnezeu să fie și ale cărui scrieri sunt un far pentru generațiile viitoare, îndrumarea de care Biserica noastră are nevoie astăzi mai mult ca oricând, în aceste vremuri tulburi, într-o epocă de confuzie colectivă. Și astfel, în loc de doliu, este timpul să îi mulțumim lui Dumnezeu că a fost printre noi și că am avut cu toții ocazia să redescoperim creștinismul prin inspirația sa constantă, și la fel vor face și copiii noștri și generațiile viitoare. Grazie tante, Papa Benedetto – sau, cum se spune în bavareza sa natală: „Vergelt’s Gott, Heiliger Vater!”

Sursa: Vatican News, ediția engleză