Cardinalul Lazarus: A fi creștini înseamnă a fi liberi
19.04.2023, Vatican (Catholica) - Strigătul care vine din Piața San Pietro, încălzit de prima căldură de primăvară, nu deranjează. Într-adevăr, pare să redea imaginea unei Biserici care se proiectează asupra lumii, și de la lume o primește. Cardinalul Lazarus You Heung-sik, prefect al Dicasterului pentru Cler, exprimă deja în postură tocmai această proiecție. Așezat pe marginea canapelei și aplecat asupra noastră, vorbește ca un fluviu plin cu acea pasiune pe care numai bucuria creștină autentică o poate da.
– Eminență…
– Nu, nu, ce eminență… Eu sunt Lazarus, săracul părinte Lazarus, sărac pentru că și eu ca Lazăr, prietenul lui Isus, sunt un înviat, un favorizat.
– În ce sens părinte Lazarus?
– Vedeți, eu am primit Botezul, noua viață, la 16 ani. Familia mea nu era credincioasă, și despre creștinism nu știam mai nimic. Dar am fost înscris la o școală catolică, pur și simplu pentru că școlile catolice erau dintre cele mai bune. Știu că directorul vostru era un profesor de religie la liceu, eh, spuneți-i aceasta că ora de religie a fost decisivă pentru viața mea! Câte lucruri importante poate să facă un profesor de religie: chiar poate crea un Cardinal! Dar există și o altă categorie de persoane cărora le datorez mult: sunt surorile. Eu nu cunoscusem niciodată o soră înainte de aceasta, apoi ele au fost cele care m-au introdus la creștinism dar mai ales îngrijindu-se de mine ca persoană, ca tânăr încă un pic confuz și în căutarea unui parcurs de viață. Și au făcut aceasta cu atâta discreție și atâta iubire. Ele au fost cele care mi-au indicat calea seminarului, puțin după ce am primit Botezul în 1966. Ele au văzut vocația mea mai înainte ca să o descopăr eu. Și astăzi simt multă recunoștință și afect de fiecare dată când întâlnesc o soră. Eu le iubesc pe surori.
– Apoi ați devenit preot…
– Da. Experiența seminarului a fost înălțătoare, din punct de vedere uman, mai mult decât din punct de vedere doctrinal. Orizonturile mele s-au lărgit și cu ale și atâția prieteni noi. Cred că tocmai datorită frumuseții acelei experiențe a mele am ajuns să fiu foarte fericit să fiu rector al seminarului, iar acum să mă ocup de formarea preoților din toată lumea. Dar sunteți siguri că viața săracului Lazarus interesează pe cineva?
– Desigur că da, pentru că istoria unei persoane spune mai mult decât cuvintele sale…
– Eu v-o povestesc în mod esențial pentru un motiv. Adică, istoria mea este un pic paradigmatică pentru răspândirea catolicismului în Coreea. Așa cum a subliniat Papa Francisc când a venit în Coreea în august 2014, credința creștină s-a afirmat prin misionarii proveniți din străinătate, dar are o rădăcină autohtonă, este rodul minților și inimilor poporului coreean însuși, însetat de curiozitate intelectuală și de căutare a adevărului. Exact cum este istoria mea. Istoria lui Andrei Kim Taegon mi-a fost inspiratoare de când eram tânăr, și constituie și astăzi un exemplu de viața creștină autentică. El și-a dat viața pentru Evanghelie și pentru Biserică și am privit mereu la el ca la un exemplu, ca la o viață reușită. Pentru aceasta, tuturor Pontifilor pe care am avut oportunitatea să îi cunosc le-am repetat cuvintele sale, însușindu-mi-le: „Sunt gata să îmi dau viața pentru Biserică”.
– Părinte Lazarus, cum ați ajuns aici?
– Aceasta ar trebui să îl întrebați pe Papa. L-am cunoscut în timpul Zilei Tineretului Asiatic, la care însoțeam trei sute de tineri coreeni. Nu știu ce anume l-ar fi impresionat despre „săracul Lazarus”.
– Atunci să încercăm să ne imaginăm noi. Cardinalul „părinte” Lazarus unește în manieră neobișnuită și surprinzătoare o puternică încărcătură de empatie, confirmată de o gentilețe tipic orientală, cu o aptitudine decizională tipică…
– Cultura din țara mea este impregnată de un puternic spirit ierarhic. Este ceva ce moștenim de la confucianism, dar ceva ce trăiește și în cultura catolică. Să spunem că în părțile noastre votul de ascultare nu este chiar așa de apăsător… Școala catolică, apoi Botezul, apoi surorile despre care v-am vorbit, apoi întoarcerea în seminar ca rector, apoi iarăși episcopatul, și în sfârșit aici în fața acestei ferestre care dă spre această piață incredibilă a coloanelor. Aș vrea să adaug un alt moment „întâmplător” care, mai ales pentru economia conversației noastre, este foarte important: cel al întâlnirii cu Cuvântul. Într-o zi am întâlnit un preot focolarin care m-a introdus la Cuvântul lui Dumnezeu într-un mod diferit de cel cu care eram obișnuit. Până atunci eu priveam la Evanghelie în frumusețea sa, în morala sa, dar de departe, nu întrupată în concretețea zilei mele. Mi-a relatat cum Evanghelia l-a învățat să primească fără prejudecată și pe cel care era împotriva lui cu încăpățânare. Am înțeles că nu trebuia citit Cuvântul ci trăit.
Aceasta a fost pentru mine o întâlnire adevărată cu Isus. Și a schimbat radical viața mea. Pentru că a trăi ca un creștin nu este altceva decât a trăi Evanghelia. Astăzi am, în acest sens, un exemplu mare: Papa Francisc. Atunci când ne spune să ne întoarcem la Evanghelie, ne spune aceasta. Sfârșitul creștinătății ne impune să regândim radical prezența noastră în lume, iar răspunsul Papei Francisc este pur și simplu acesta: a trăi Evanghelia. Așa cum face el. „Biserica în ieșire”, „spitalul de campanie”, „periferiile lumii”, „milostivi pentru că am fost milostiviți”: toate cuvintele proprii ale Papei Francisc nu sunt altceva decât declinarea acestei „întoarceri la Evanghelie”. Celor care se întreabă cu privire la Papa Francisc le spun: „Vreți să îl înțelegeți pe Papa? Citiți Evanghelia!” Când predică, Papa Francisc arată mereu că, dacă în micile lucruri din viața zilnică punem iubirea pe care Isus ne-o învață, aceste lucruri devin mari pentru că iubirea generează iubire, strică singurătățile noastre, produce relații bune și transformă viața noastră făcând-o să devină o viață bună.
– Părinte Lazarus, astăzi Dvs sunteți în fruntea Dicasterului care orientează aproape jumătate de milion de preoți în lume. Cine este preotul astăzi?
– Este greu de descris, pentru că procesul de inculturare a catolicismului în cele cinci continente este profund și aceasta determină profiluri adesea foarte diferite de la țară la țară. În fond rămâne sacramentalitatea slujirii care evocă ideea de preoție care era a lui Isus, dar există sensibilități și interpretări ale rolului foarte diferite. Când vorbesc despre sacramentalitate nu mă refer la un status de exclusivitate cât mai degrabă la întruparea legii iubirii în viața celui care este chemat la Cristos. Paradigma preotului bun – oriunde ar trăi și ar lucra în lume – este legea iubirii, care depășește orice altă normă morală sau canonică. Preotul este chemat să orienteze la iubire, și poate face aceasta în mod eficace numai dacă el însuși trăiește în iubire. Iubirea nu este căutarea unei perfecțiuni inhibate de limita umană, ci primirea milostivă a acestei limite. A trăi Evanghelia nu înseamnă a codifica o legislație morală ci a face fericiți pe alții punându-i în contact cu iubirea infinită și milostivă a lui Dumnezeu.
– Și aceasta se întâmplă efectiv cu preotul de astăzi?
– Eh, așa cum vă spuneam există situații foarte diferite; înțelegeți bine că a exercita slujirea prezbiterală în Occidentul secularizat, dacă nu chiar de-creștinat, nu este același lucru cu a fi preot în Africa sau în Asia. Dacă, așa cum spuneam înainte, paradigma comună pentru toți este declinarea legii iubirii, există unele practici care ar trebui să fie – și adesea sunt – comune în orice parte a lumii. Mă gândesc înainte de toate la centralitatea Cuvântului. Nu numai pentru că acest Cuvânt deschide inima, ci pentru că dacă acest Cuvânt nu este pus în centru prevalează cultura, rămânem absorbiți de culturile de referință. Și apoi rugăciunea. Preotul care nu se roagă constant ajunge să se usuce. Devin angajați ai religiosului. Nu se dezvoltă spiritul altuia fără a alimenta spiritul propriu. Spun aceasta nu cu inflexibilitatea unui superior, ci pornind de la experiența mea personală. Nu aș putea face ceea ce fac și să fiu ceea ce sunt, dacă nu aș începe fiecare zi cu o plimbare de rugăciune în grădinile vaticane până la Sfânta Fecioară Maria de la Lourdes.
Și apoi, în sfârșit, viața comunitară. Un preot care trăiește în singurătate, sau tânjește la singurătate, nu este bine format. Știu bine că viața comunitară este adesea dificilă, plină de obstacole și de neînțelegeri reciproce. Dar tocmai aceste dificultăți forjează caracterul unui preot bun, în sensul capacității de a primi, de a fi răbdători, de a fi umili, de a fi deschiși și înțelegători ai multelor alteritățile pe care le oferă lumea. Apoi viața comunitară trebuie să fie deschisă la lume. Preotul trebuie să aibă frecventări bune și intense cu laicii, cu familiile. Pentru a nu pierde dimensiunea realului. Acesta este adevăratul antidot la acel pericol mereu amenințător care este autoreferențialitatea.
– Părinte Lazarus, nu credeți că există și o problemă teologică: depășirea unei idei încă răspândite astăzi a presupusei superiorități ontologice a preotului?
– Uitați, eu sunt un om, un preot, simplu: nu intru în probleme teologice care adesea îmi apar discuții care nu sunt legate nemijlocit cu viața în Cristos. Desigur, este adevărat că eu și voi în ochii lui Dumnezeu suntem egali, că Sacramentul care dă caracterul este Botezul în Cristos. Însă mă gândesc și că într-o religie, ca a noastră, care se bazează pe „medierea” Dumnezeului Om, figura preotului este în mod analogic aceea a unui slujitor care mediază cer și pământ. Figura celui a cărui misiune este să deschidă ușile. Este ceea ce ne spune Isus: pentru ei mă consacru pe mine însumi, pentru ca ei să fie consacrați pentru alții. Pe de altă parte slujirea preotului devine substanțială cu o Biserică laicală puternică: preotul trebuie să își amintească mereu că preoția ministerială există deoarece există preoția universală; și nu viceversa.
– Valorizarea preoției baptismale și a ministerialității Bisericii implică și o reevaluare a rolului femeilor…
– Cu adevărat mă minunez că aceasta mai este considerată o excepție. Cel care este renăscut din Duhul Sfânt și, cufundat în viața lui Cristos, a devenit de acum discipolul său, ar trebui să trăiască acea comuniune care derivă din faptul de a fi devenit o creatură nouă: nu există nici iudeu nici grec, nici liber nici sclav, spune Sfântul Paul. Așadar nici bărbat și nici femeie. Uneori încă dăm impresia că suntem un univers masculin și, pentru acest motiv, societatea adesea ne judecă rău. Însă mulțumire fie lui Dumnezeu, mulțumire fie și parcursurilor teologice și pastorale despre această temă și mai ales mulțumire impulsurilor și alegerilor Papei Francisc, suntem pe cale. Trebuie să găsim drumuri bune și valabile pentru a depăși unele aspecte canonice în privința rolurilor de conducere și de responsabilitate și, mai ales, să învingem rezistențele noastre pastorale atunci când este vorba despre implicarea normală a femeilor în viața Bisericii. Personal, așa cum am relatat și într-o carte, cred că drumul se parcurge cu gesturi concrete: a numi femei pentru funcții de conducere, a numi lectori și acoliți femei. Eu am inserat o femeie în echipa seminarului și încurajez alegeri de acest tip.
– Ce aduceți din experiența Dvs din Coreea în această nouă funcție?
– Există un punct care se află mult la inima mea. Răspândirea catolicismului în Coreea a fost facilitată de instanțele de libertate care implică într-o societate și într-o cultură încadrată într-o stratificare socială rigidă. O societate, așa cum spuneam înainte, foarte ierarhică și marcată de un elitism care exclude. Făcând abstracție de simțul de fraternitate, care este propriu creștinismului, a avut în acel context un efect eliberator, primit cu favoare de mare parte din populație. Aceasta explică și de ce Biserica din Coreea are o bună continuare în rândul tinerilor: iubesc libertatea. Aici în Occident, în schimb, Biserica este percepută ca o instituție normativă care discerne în morală binele de rău, adică în mod esențial o structură conservatoare. Iată, eu cred că noua pastorație la care ne invită Papa Francisc ar trebui să recupereze această dorință de libertate, să prezinte cu bucurie Evanghelia ca adevărat izvor de adevărată libertate. Vestea bună nu este o listă de permisiuni și de interdicții, ci Isus înviat: mormântul gol care vestește că nu mai murim. Există o fericire mai mare? Așadar a ne întoarce la Evanghelie înseamnă a vesti pe nimeni altul decât pe Isus înviat, primiție și a învierii noastre. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
