Seminar despre Spovadă la Penitențeria Apostolică
25.10.2024, Vatican (Catholica) - „Sacramentele includ toată viața noastră: cotidianitatea noastră, a muri și a trăi, a mânca, a bea, a munci, dar și păcatele noastre, slăbiciunile și bolile. Totul este condus la unitatea condiției omului nou în Cristos. Prin viața sacramentală, toată omenirea este mântuită.” Cu aceste cuvinte, Cardinalul Angelo De Donatis, penitențiar major, s-a adresat participanților – în mare parte laici – de la al treilea Seminar despre Spovadă cu tema „Să facem sărbătoare… a fost mort și a înviat (Lc 15,32)”, care s-a deschis joi după-amiază pentru a se încheia astăzi, 25 octombrie 2024, în Palatul Cancelariei.
În salutul său, De Donatis a spus că „omul pe de o parte a făcut cuceriri minunate, pe de altă parte este pierdut, având nevoie să redescopere propria identitate: încearcă să se elibereze de închideri, de dependențe, dar mai devreme sau mai târziu va trebui să descopere că nu reușește să se descurce”. Până când – în loc să aibă încredere numai în el însuși – nu se va încrede în Dumnezeu și în ceilalți, va trăi „o experiență dureroasă și va apare în inima sa o dezolare care duce la disperare”. Iată, a concluzionat Cardinalul, importanța la „a redescoperi misterele marilor daruri sacramentale pe care Biserica ni le oferă”.
Despre „Vină, păcat, iertare: gramatică antropologică a celui de-al patrulea Sacrament” a prezentat Cristiana Freni, de la Universitatea Pontificală Saleziană, aprofundând „refacerea” ființei umane care are loc prin Spovadă. În această optică, este esențial „să ne confruntăm cu faptul că omul nu este o realitate rezolvabilă din exterior, din punctul de vedere material, revendicând astfel transcendența care este în noi” înzestrați în mod constitutiv cu un „orizont de sens”. De aceea, a continuat ea, „gramatica” celui de-al patrulea Sacrament trece „prin mari aspecte ale antropologiei: a reeduca la interioritate – față de care omul din al treilea mileniu este mai puțin antrenat, a ne accepta drept «ființe ale limitelor», a elimina delirul atotputerniciei, a ne confrunta cu sărăcia noastră și a ne ierta, a ne lăsa iertați și a-i ierta pe ceilalți”.
Pr. Fabio Rosini, director al Oficiului pentru Pastorația Universitară din Dieceza de Roma, a evidențiat că „prin reconciliere avem oportunitatea de a readuce persoanele în viața adevărată, cea fără limite”. Este inutil, a afirmat el, „să încercăm să îl ajustăm pe om dacă nu i se dă o regenerare. Omul este făcut pentru a fi răscumpărat, amintirea frumuseții este în el”. Preotul a relatat: „De fiecare dată când un tânăr vine ca să se spovedească trebuie să fiu acel profet, acel drept care dorește pentru el măreția, trebuie să îl duc din nou la sublimitatea sa. Probabil va avea nevoie de timp, pentru că libertatea este unicul drum al iubirii, însă cerul fără el nu ar fi același.” A încurajat „să fim apostoli ai Spovezii, fără a ne fi frică de acest Sacrament”. Episcopul Krzysztof Jósef Nykiel, regent al Penitențeriei Apostolice, în intervenția sa despre „Cum să (nu) ne spovedim. Sfaturi și sugestii pentru o Spovadă bună”, care a deschis sesiunea lucrărilor, a oferit într-un limbaj simplu idei despre aspecte practice legate de Sacramentul pe care Papa Francisc îl numește „al vindecării și al bucuriei”.
Pentru a face o Spovadă bună, a spus prelatul, „avem nevoie in primis de încrederea în iubirea milostivă a lui Dumnezeu și sinceritatea inimii, evitând orice soi de diplomație și de viclenie, pentru că nu acestea sunt atitudinile care deschid la har, ci adevărata contritio cordis”. Când se rostește cuvântul „Spovadă”, a afirmat Mons. Nykiel, „pentru unii sună neplăcut, precum ceva ce ar fi mai bine să se evite. Este adevărat că a mărturisi păcatele comise nu este lucrul cel mai plăcut care se poate imagina”, dar „există multe îndatoriri în viață care nu sunt plăcute și care trebuie îndeplinite”. Dincolo de numeroasele argumente care se pot aduce pentru a nu merge să ne spovedim, a subliniat regentul, „în mod obiectiv niciunul dintre ele nu justifică privarea de acest mare Sacrament”. Așadar a expus cei cinci pași pentru o Spovadă bună, așa cum este indicat de catehisme, texte religioase și devoționale: cercetarea cugetului, căința, intenția de a corecta răul făcut, mărturisirea păcatelor, îndeplinirea pocăinței.
Printre diferitele metode de cercetare a cugetului, Mons. Nykiel a prezentat confruntarea cu cele zece Porunci, cu virtuțile creștine și umane, analizarea modului cum se îndeplinesc îndatoririle față de Dumnezeu și față de ceilalți. În cercetarea cugetului, a sugerat el, „poate fi util să se scrie propriile păcate pe o foaie de hârtie, dar după Spovadă nu trebuie uitat să se distrugă foaia aceea”, cu un gest asemănător „cu acela pe care Dumnezeu îl face cu păcatele: după dezlegare nu mai există”. Odată „identificate” păcatele, penitentul trebuie să se căiască, adică „să simtă durere pentru păcatele comise”, și pentru a face aceasta sugestia este „să ne gândim la iubirea infinită a lui Dumnezeu față de noi și la cât de nerecunoscători suntem”.
Strâns legată de actul de durere sau de căință este intenția de a face reparare, și pentru că „dacă nu există voința de a face reparare, adică de a ne corecta, nu poate să existe o adevărată căință”. În momentul Spovezii este obligatoriu să se menționeze toate păcatele grave nemărturisite comise de la ultima Spovadă, dar „este potrivit”, aceasta este indicația prelatului, să se mărturisească și păcatele veniale, așa încât „să se primească mai multe haruri de la Dumnezeu”. Când se mărturisesc păcatele grave, a specificat el, „este necesar să se indice aproximativ de câte ori le-am comis și circumstanțele care agravează sau schimbă natura păcatului” pentru că, de exemplu, „a fura într-un supermagazin nu este același lucru cu a fura într-o biserică” și „adulterul nu este același lucru cu păcatul de desfrâu”.
În orice caz, nu trebuie „să ne fie frică să mărturisim păcatele noastre, oricât de mari ar putea să fie, pentru că preotul confesor nu se va înspăimânta: practic este imposibil să spunem un păcat pe care duhovnicul nu l-a auzit niciodată în viața sa”. Însă a nu spune în mod voluntar un păcat, a avertizat el, „este un sacrilegiu și Spovada va fi nulă”, prin urmare dacă nu suntem dispuși să mărturisim toate păcatele noastre grave, „este mai bine să nu ne spovedim”. Este diferit dacă se uită un păcat grav: în acest caz, Spovada este validă, dar penitentul este obligat să mărturisească păcatul uitat la Spovada următoare și între cele două spovezi, poate primi Împărtășania. Cât privește pocăința, regentul a clarificat că „nu este pentru a ne pedepsi, ci pentru a ne ajuta să reparăm păcatele noastre”.
În sfârșit a trecut în revistă câteva sfaturi practice, de la confesionalele cu grilaj „pentru a respecta dorința multor credincioși de a nu fi recunoscuți” la frecvența ideală – „depinde, a ne spovedi nu este un «carnet de pontaj», dar este bine să ne spovedim des” – pentru a ajunge la problema secretului sacramental, care în nici un caz nu poate fi încălcat, nici măcar după moartea penitentului sau dacă Papa l-ar dispensa pe duhovnic de obligație. Apoi Mons. Nykiel a încurajat să „fim prieteni” ai Sacramentului, care nu ne face să pierdem nimic, ci permite să câștigăm mult. Și a concluzionat destăinuind că este impresionant – în liturgia penitențială pe care Papa Francisc o celebrează de la pontificatului la Bazilica San Pietro în Postul Mare – „a-l vedea pe Sfântul Părinte mergând într-un confesional și îngenunchind pentru a-și mărturisi păcatele. Acest gest a fost un mare exemplu pentru toți catolicii. Papa, Cardinalii, Episcopii, preoții, toți se spovedesc, ca laicii.”
Înainte de amiază a urmat pr. Marco Panero, prelat consilier al Penitențeriei, care a intervenit despre „Chiar trebuie să ne spovedim? Argumente mereu actuale (și mângâietoare)” și pr. Ján Ďačok, de la Universitatea slovacă din Trnava, care a vorbit despre „Spovadă ca oportunitate de a experimenta harul”. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
