Pr. Pasolini: Adevărata odihnă este pace interioară, primirea a ceea ce viața ne oferă
14.03.2025, Vatican (Catholica) - În a noua meditație de la exercițiile spirituale din Aula „Paul al VI-lea”, a cărei sinteză o publicăm, predicatorul Casei Pontificale se oprește asupra conceptului biblic al odihnei care nu este inactivitate, ci condiție de plinătate și satisfacere. Înainte de cuvintele călugărului, Mons. Viola, secretar al Dicasterului pentru Cultul Divin, transmite, în numele Curiei, apropierea și rugăciunea pentru Papa Francisc, la aniversarea alegerii sale.
Viața veșnică este un dar prezent deja, dar adesea cu greu îi înțelegem un aspect fundamental: odihna. Încă de mici, suntem obișnuiți să auzim rugăciunea: „Odihna veșnică dă-le-o lor, Doamne, și lumina fără de sfârșit să le strălucească. Să se odihnească în pace. Amin.” Ideea unei veșnicii bazate pe odihna veșnică pare dezamăgitoare, ca și cum viața s-ar termina cu o dormire infinită. Însă această percepție se naște dintr-un echivoc profund: vedem odihna numai ca inactivitate, în timp ce în viziunea biblică este o condiție de plinătate și satisfacere.
Însuși Dumnezeu a trăit odihna, când Isus, după cruce, a fost depus în mormânt. Acest moment nu este o inerție sterilă, ci împlinirea unei lucrări, așa cum relatează o veche omilie despre Sâmbăta Sfântă: „Dumnezeu a murit în trup și a coborât să zdruncine împărăția iadului”. Cristos se odihnește, și totuși acționează în mod misterios, eliberându-i pe prizonierii din iad. Aceasta ne învață că a ne opri nu înseamnă a fi inutili, ci a ști să îmbrățișăm timpul cu încredere, fără a urmări o activitate frenetică și sterilă.
Astăzi odihna este un lux neglijat. Trăim într-o societate care ne impune să fim mereu activi, mereu conectați, mereu productivi. Și totuși, cu cât cresc oportunitățile, cu atât reușim mai puțin să ne odihnim cu adevărat. Cuvântul slujitorului, care după ce a lucrat nu așteaptă o răsplată, ci acceptă că a făcut ceea ce era chemat să facă, ne învață un secret important. Până când trăim cu obsesia rezultatului, nu vom găsi niciodată odihnă. Numai cel care primește cu seninătate propria limită poate în sfârșit să se oprească în pace.
Adevărata odihnă nu este inactivitate, ci libertate. Este starea în care nu trebuie să mai demonstrăm nimic, pentru că ne lăsăm îmbrățișați de iubirea lui Dumnezeu. Este pacea interioară care ne permite să spunem: „Cine intră în odihna lui se odihnește și el de lucrările lui, ca și Dumnezeu, de ale sale” (Evr 4,10). A trăi bine odihna înseamnă a ne antrena la viața veșnică, învățând să trăim fără frică, să lăsăm deoparte superfluul și să ne încredem în faptul că Dumnezeu este deja în acțiune în noi.
Odihna adevărată este pace interioară, nu se măsoară în rezultate, ci în capacitatea de a primi ceea ce viața ne dăruiește. Nu este fugă, ci un mod pentru a învăța să trăim mai intens, fără neliniște. Nu este pasivitate, ci o încredere activă care ne face liberi să iubim. „În iubire nu există frică; dimpotrivă, iubirea desăvârșită alungă frica” (1In 4,18). La sfârșit, viața veșnică nu este o țintă îndepărtată, ci o realitate care crește deja înăuntrul nostru. Deja acum, suntem chemați s-o trăim.
* * *
În a zecea meditație de la exercițiile spirituale din Aula „Paul al VI-lea” a cărei sinteză o publicăm, predicatorul Casei Pontificale reflectă asupra „transformării continue” a vieții, comparând-o cu o sămânță care crește prin bucurii, dureri, cuceriri și eșecuri. În fața „greutății realității”, care poate să strivească sau să ne facă cinici, reiese lumina unui „destin mai mare”, împlinire naturală a unei existențe „chemate la plinătate”.
Viața, cu frumusețea sa și dificultățile sale, ne pune în față o întrebare crucială: Ce sens are peregrinarea noastră în această lume când totul este destinat să se termine? Fără speranța în veșnicie, greutatea realității poate să ne strivească sau să ne facă cinici, împingându-ne spre resemnare. Sfântul Paul propune să ne îndreptăm privirea spre lucrurile invizibile, care sunt veșnice. Umanitatea este marcată de declinul fizic, dar există o reînnoire interioară care are loc zi după zi. Tot ceea ce pare să se dizolve are în realitate un destin mai mare: Dumnezeu ne-a creat pentru înviere, și acesta nu este un vis utopic, ci logica naturală a unei existențe chemate la plinătate.
În misterul crucii și al învierii lui Cristos, Dumnezeu a dus la împlinire planul său de iubire. Aparenta înfrângere a Răstignitului este în realitate revelația unui Tată care nu renunță la fiii săi. Asta înseamnă că viața noastră nu este lăsată la întâmplare, ci este parte a unui proiect de adopție și răscumpărare care ne face fii iubiți și destinați la veșnicie. Tot ceea ce trăim – bucurii, dureri, cuceriri și eșecuri – este parte a unei transformări continue, asemănătoare transformării unei semințe care, murind, generează viață nouă. Tot așa și noi, deși străbatem limita morții, suntem destinați la o viață nouă și glorioasă.
Această transformare nu este numai viitoare, ci începe deja acum. De fapt, în Euharistie are loc un schimb misterios: îi oferim lui Dumnezeu viața noastră și îl primim în schimb pe Cristos însuși, care ne transformă în iubirea sa. În fiecare Liturghie pe care o celebrăm tot ceea ce suntem este asumat în viața lui Cristos, care îl duce cu sine în fața Tatălui. Nu este un rit simbolic, ci un proces real de transformare a persoanei noastre, care ne face părtași ai vieții veșnice deja în prezent.
Nu știm exact cum se vor termina lucrurile, dar știm că ceea ce vom fi este deja în germen înăuntrul nostru. Nu suntem destinați la nimic, ci la un viitor bogat în speranță. Această certitudine schimbă totul: viața noastră nu este un film fără sens, ci o lucrare scrisă și condusă de un Regizor extraordinar, care ne invită să ne îndreptăm privirea spre veșnicie și să mergem spre el cu încredere. Este un fapt real: Dumnezeu a generat fii, și între acești fii suntem și noi. Viitorul rămâne în fața noastră ca un plan de iubire dezvăluit numai parțial. Totuși, ceea ce vedem astăzi este deja minunat: suntem fii iubiți, cetățeni ai cerului, vii pentru Dumnezeu și pentru totdeauna.
