Interviu cu PS Rino Fisichella

17.10.2003, Iaşi (Catholica) - Situl Diecezei de Iaşi a publicat un amplu şi interesant interviu cu PS Rino Fisichella, Episcop auxiliar de Roma şi rector al Universităţii Pontificale din Lateran, care a vizitat Iaşiul în perioada 26-29 septembrie. Interviul a fost luat de Cristinel Farcaş şi vă propunem din el câteva fragmente, invitându-l să îl citiţi integral pe situl www.ercis.ro.

– Excelenţă, sunteţi pentru prima oară în România. Care sunt impresiile pe care vi le-aţi format despre ţara, dieceza şi seminarul nostru?
– Într-adevăr, sunt pentru prima oară în România şi sunt fericit că mi-am început vizita în oraşul Iaşi, la seminar. Prima mea impresie este pozitivă. Ea s-a conturat atunci când i-am văzut pe cei aproximativ 180 de seminarişti. Pentru noi care venim din Europa de Vest, chiar dacă există seminarii, precum Seminarul Roman sau Seminarul „Redemptoris Mater” din Roma, unde numărul studenţilor este de cel puţin 100, totuşi rămânem impresionaţi de o prezenţă atât de numeroasă care nu poate exprima nimic altceva decât un semn pozitiv.

De asemenea, m-a impresionat atmosfera de comuniune şi solidaritate dintre preoţi. Din întâlnirea pe care am avut-o cu episcopul diecezei, cu episcopul auxiliar şi cu rectorul institutului teologic, trebuie să remarc afectivitatea şi fidelitatea pe care Biserica voastră o are pentru Roma, o fidelitate faţă de Sfântul Părinte ca succesor al apostolului Petru. Este o fidelitate faţă de Biserică, mama şi maestra tuturor Bisericilor din lume, aşa cum se afirmă în inscripţia ce se află în catedrala din Roma. Acest semn al comuniunii şi unităţii face ca Biserica din Iaşi şi celelalte Biserici prezente în România să fie în strânsă legătură cu acea Biserică al cărei episcop este succesorul lui Petru. În ceea ce priveşte România, din câte am reuşit să văd, este o ţară orientată spre viitor. Vizitând Iaşiul, am întâlnit mulţi tineri. Acest fapt este îmbucurător pentru că ei sunt semnul renaşterii şi al încrederii în viitor. Sunt sigur că prin mărturia creştinilor, prin implicarea lor în unitatea vieţii publice şi civile, această ţară va avea cu adevărat un viitor asemănător cu cel al naţiunilor de care este înconjurată, dacă creştinii, catolicii în primul rând, vor fi în stare să se implice în politică.

– Lumea de astăzi este o lume în mişcare, o lume aproape indiferentă la aspectul religios, o lume care pare să fie atrasă de alte valori decât cele spirituale. Cum vedeţi misiunea preotului de mâine ţinând cont şi de realitatea noastră est-europeană?
– Sunt convins că trăim o perioadă de profunde schimbări culturale. Incertitudinea viitorului este specifică unor astfel de perioade. Ea poate fi depăşită dacă rămânem fideli acelor valori pe care le-am dobândit în cei 2000 de ani de istorie. La nivel pastoral, întreaga Biserică trebuie să fie conştientă de rolul pe care îl are în acest proces al schimbării. Ca preoţi, noi avem posibilitatea să-i întâlnim pe oameni şi să ajungem la inima lor. Nu avem multe instrumente de comunicare, dar avem acea putere ce se naşte din credinţă. Fiecare preot este dator să-şi „irosească” timpul şi să se întâlnească personal cu tinerii şi cu toţi aceia care au nevoie.

Este justificată predicarea, este foarte importantă cateheza, la fel şi viaţa sacramentală, însă aceste momente pe care le trăim au nevoie să fie susţinute de o comunicare directă. Prin aceasta se fundamentează credibilitatea credinţei noastre. În Biserică există persoane care dau mărturie, însă există şi persoane care o primesc. Să nu uităm că cei care o primesc pot fi purtătorii unor daruri deosebite, pot fi capabili chiar şi de răspunsuri vocaţionale.

În realitatea est-europeană, unde catolicii sunt minoritari, misiunea preotului catolic este aceea de a fi el însuşi fără să-şi piardă propria identitate. El trebuie să ştie că această identitate îi provine din Noul Testament şi din lunga tradiţie a Bisericii. Însă, trăind în contact cu alţi fraţi care împărtăşesc aceeaşi realitate, acelaşi Botez, aceeaşi Euharistie, aceeaşi credinţă în succesiunea apostolică, evident, trebuie să căutăm să ne înnoim unii pe alţii. Mişcarea ecumenică implică reciprocitate. Se va realiza foarte puţin dacă aspectul ecumenic este doar o disponibilitate a catolicilor către ceilalţi fraţi. Trebuie să ne cunoaştem din ce în ce mai mult, trebuie să trecem peste dificultăţile care existau odinioară, avem nevoie să înţelegem cine suntem cu adevărat atât unii, cât şi ceilalţi. Atunci când vom înţelege toate aceastea, vom putea să ne aşezăm cu uşurinţă în jurul unei mese şi, dialogând, vom depăşi dificultăţile şi problemele teologice care există.

Nu ne putem amăgi gândindu-ne că vom rezolva totul doar pentru că ne iubim. Există şi probleme teologice importante care cer fiecăruia dintre noi să facă paşi înainte. Poate că a sosit momentul să uităm neînţelegerile din trecut şi să privim spre viitor, pentru că viitorul are nevoie de unitatea creştinilor. Lumea nu înţelege de ce creştinii sunt divizaţi, iar primii care nu înţeleg acest lucru sunt chiar creştinii. În toată această realitate, avem nevoie ca adevărul să triumfe şi tocmai de aceea, catolicii şi ortodocşii trebuie să aibă capacitatea de a se pune într-o atitudine de ascultare şi să urmeze vocea Duhului Sfânt. Domnul vrea ca noi să fim una. Trebuie să găsim căile pentru ca fiecare dintre noi să alcătuiască acea unitate a primului mileniu, chiar şi cu diferenţele care ne-au caracterizat, însă în acea profundă unitate care provine din revelaţie, iar în punctele în care Isus a explicat semnele prezenţei sale printre noi, în aceste puncte trebuie să fim cu toţii de acord.

– Care ar fi secretul pe care aţi dori să-l mărturisiţi seminariştilor?
– Aş vrea să le spun seminariştilor să trăiască acest timp cu mare entuziasm deoarece mai târziu îşi vor aminti de anii petrecuţi în seminar. Chiar dacă au fost ani de sacrificiu, au fost trăiţi în comuniune, în prietenie, în implicarea în diferite proiecte, în împărtăşirea vieţii de credinţă, de rugăciune şi de discernământ vocaţional. Aş vrea ca ei să trăiască întotdeauna aceste momente cu mare entuziasm având certitudinea că Domnul a făcut posibil răspunsul la chemarea sa. Este frumos să-l urmezi pe Domnul şi se merită să îi dăruieşti viaţa pentru că ne vor fi rezervate momente de o totală fericire. În calitate de profesor şi rector, aş vrea să adaug să nu se gândească niciodată că timpul dedicat formării şi studiului este un timp pierdut, ci este un timp foarte preţios. El îi va ajuta ca în viitor să fie persoane pregătite, capabile de dialog, de provocări, de cultură şi capabile de a forma noi generaţii.