De ce continuă Papa să călătorească?

06.06.2003, Vatican (Catholica) - Una din imaginile cele mai caracteristice ale pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea a devenit cea în care celebrează Liturghia în pieţe, stadioane şi esplanade din toate colţurile lumii. Astăzi Suveranul Pontif o va beatifica pe Maria a lui Isus Răstignit Petkovic în piaţa portului Dubrovnik, acest eveniment fiind unul din momentele cele mai importante din cadrul vizitei Papei în Croaţia.

Episcopul Piero Marini, de cincisprezece ani maestru al Ceremoniilor pontificale, care l-a urmat pe Sfântul Părinte ca o umbră în timpul călătoriilor sale, a explicat într-un interviu acordat cotidianului Bisericii catolice italiene, `Avvenire`, semnificaţia acestor celebrări.

– Ce reprezintă pentru Papa aceste călătorii?
– Sunt o caracteristică fundamentală a pontificatului. Şi este bine de amintit semnificaţia lor misionară: Papa merge să-i întărească în credinţă pe fraţi, anunţând Cuvântul şi celebrând Sacramentele. O spune în ultima enciclică: Euharistia edifică comunitatea. Şi atunci când o prezidează Episcopul Romei devine vizibilă universalitatea Bisericii.

În celebrarea euharistică Papa exercită în mod mai deplin ministerul său. Aşadar, Liturghia este centrul fiecărei călătorii: dacă nu ar fi, atunci ar prevala aspectul civil. Numai dacă se pleacă de la acest lucru se poate înţelege dorinţa sa de a merge chiar şi pe insulele cele mai îndepărtate.

– Ce vă amintiţi din prima călătorie la care aţi participat?
– Era în aprilie 1987 şi a fost o baie de foc: eram în Chile, în parcul O`Higgins. Trebuia să fie o Liturghie de reconciliere, s-a transformat într-o Liturghie a gherilei. La începutul Liturgiei Cuvântului au dat foc prelatelor. Apoi au distrus tribuna jurnaliştilor, a sosit poliţia cu autoblindatele. Papa vedea cum treceau tărgile cu răniţii însângeraţi. Din când în când, la altar ajungea câte un val al gazelor lacrimogene. A fost o Liturghie cu adevărat dificilă. Iar la sfârşit a rostit acele cuvinte renumite: „Iubirea este mai puternică”.

– Un aspect al acestor Liturghii din călătorii este întâlnirea cu culturile.
– Acest lucru arată bine ce a fost reforma conciliară. Am trecut de la o liturgie proprie Bisericii din Roma la o liturgie deschisă spre lume: în celebrare au pătruns limbile, culturile locale, deşi se păstrează o structură egală pentru toată Biserica Catolică. Această liturgie i-a permis Papei să celebreze în toate ţările: universalitatea prezenţei Succesorului lui Petru a putut fi exprimată în celebrări întrupate în Bisericile locale în parte. Întâlnirea este mult mai uşoară decât pare. Într-adevăr, nu trebuie mult: cântecele, instrumentele muzicale, mişcările corpului sunt de multe ori suficiente.

Îmi amintesc, din Camerun, Evangheliarul purtat pe spate de o femeie, conform tradiţiei lor. Sau Liturghia de la Gulu, unde un bărbat îl ţinea pe umeri pe un tânăr care arăta tuturor Evanghelia. Sunt elemente care vorbesc direct culturii acestor oameni, fără a schimba ritul. Trebuie să spun şi că s-a parcurs un drum de maturizare: în ultima călătorie în Mexic m-a impresionat modul în care elementele culturii indigene au fost atât de bine inserate în celebrare.

– Cum are loc pregătirea?
– Este un moment important, pentru că există riscul de a cădea în folclor. Invităm Conferinţa episcopală să numească un preot responsabil. Împreună evaluăm ceea ce se poate accepta şi ce nu. În Indonezia, de exemplu, vroiau să facă o stropire cu apa din cocos, pentru ei simbol de viaţă. „Dar copiii – i-am întrebat -, cu ce apă îi botezaţi?”. O stropire nu are sens în afara memorialului botezului. Este important ca aceste elemente să nu ascundă semnele liturgiei: dacă există procesiunea Evangheliei această Evanghelie trebuie să se vadă; sunt foarte frumoase riturile cu flori din Orient, dar trebuie să lăsăm să iasă în evidenţă Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că pe el se întemeiază credinţa noastră.

– Cum se aleg locurile celebrărilor?
– Nu e simplu: mulţimile au nevoie de spaţii deschise. Cea mai dificilă situaţie (dar uneori fără alternative) sunt aeroporturile: nu se reuşeşte crearea unei comunităţi, privirea se pierde la orizont. Pe stadioane e mai bine: există posibilitatea de a avea oamenii aproape. Ideală, însă, este piaţa dintr-un oraş, pentru că se adună într-adevăr într-un loc. Lumea se simte ca acasă, poate spune cu adevărat: Papa a venit aici, a celebrat cu noi.

– Papa a celebrat şi în locuri marcate de răni ale istoriei.
– Îmi amintesc o celebrarea în Africa plină de mutilaţi de război: Papa este un element de speranţă chiar şi acolo unde nu mai e speranţă. Să ne gândim la cât de mult îl aşteptau în Irak. La Sarajevo am trecut prin mijlocul unui oraş plin de ruine. În timpul Liturghiei a fost un frig teribil, Papa a avut mari dificultăţi. Vorbind cu el, la sfârşit, i-am spus: „Îmi pare rău pentru frigul acesta, a trebuit să suferiţi puţin”. El mi-a răspuns: „E nimic în comparaţie cu cât au suferit aceşti sărmani oameni”.

– Toţi vedem cât efort îl costă călătoriile. Care este impulsul care-l face să nu se oprească?
– Îi este greu cu transferările, clima, fusul orar. Oamenii îşi dau seama şi poate de aceea participă tot mai mulţi. Iar el merge înainte pentru că simte că acesta este ministerul său: a luat în serios porunca de a-i întări în credinţă pe fraţi, mai ales prin aceste călătorii. Astăzi, acest lucru se vede cu şi mai multă claritate: s-au simplificat multe lucruri, ceremonialul în aeroporturi, discursurile. Dar celebrările rămân neschimbate: Biserica se edifică prin Euharistie.