LC: Matteo Ricci, SJ – un apologet pentru dialog
09.03.2010, SUA (Catholica) - Numărul pe februarie 2010 al revistei electronice Lumea Catholica ne propune un amplu material despre „Matteo Ricci, SJ – un apologet pentru dialog”, de la a cărui moarte se împlinesc 400 de ani. Matteo Ricci (6 octombrie 1552 – 11 mai 1610) a fost preot iezuit italian, una dintre figurile fondatoare ale misiunii iezuite din China. „Ca să putem înţelege mai bine de ce sosise Matteo Ricci în China, ar trebui să-l vedem în contextul Reformei protestante din secolele XVI-XVII. Societatea lui Isus se înfiinţase ca un ordin misionar pentru susţinerea Bisericii Catolice în Europa şi răspândirea credinţei catolice în rândul altor naţiuni. Pentru aceasta era nevoie de oameni care să fie în acelaşi timp sfinţi, dar şi cu o educaţie ştiinţifică înaltă… Matteo Ricci s-a format ca om de ştiinţă adevărat şi apologet adevărat, într-o perioadă în care ştiinţa nu se considera duşman al credinţei. Şi tipic pentru iezuiţii acelei vremi, el şi-a folosit formaţia sa intelectuală – ştiinţifică şi religioasă – ca bază pentru evanghelizare”.
Una dintre cele mai eficiente „arme” ale sale avea totuşi puţin de a face cu strălucitoarea sa formaţie intelectuală; într-adevăr, chinezii au fost mult mai impresionaţi de capacitatea sa de a-şi trăi propria „religie străină” fără să le ameninţe în vreun fel identitatea lor culturală. Această metodă era împrumutată cel puţin în parte de la colegul său iezuit, pr. Michele Ruggieri, care l-a învăţat să adapteze catolicismul la limba şi tradiţiile Chinei, mai degrabă decât să încerce să-i transforme pe chinezi în europeni. Aşa-numita „metodă Ricci” era însă ceva mai mult decât adaptarea învăţăturilor Bisericii la societatea chineză, decât acomodarea devoţiunii catolice şi a vieţii liturgice la sufletul şi sensibilitatea chineză.
„Una dintre cele mai eficiente `arme` ale sale avea totuşi puţin de a face cu strălucitoarea sa formaţie intelectuală; într-adevăr, chinezii au fost mult mai impresionaţi de capacitatea sa de a-şi trăi propria `religie străină` fără să le ameninţe în vreun fel identitatea lor culturală. Această metodă era împrumutată cel puţin în parte de la colegul său iezuit, pr. Michele Ruggieri, care l-a învăţat să adapteze catolicismul la limba şi tradiţiile Chinei, mai degrabă decât să încerce să-i transforme pe chinezi în europeni. Aşa-numita `metodă Ricci` era însă ceva mai mult decât adaptarea învăţăturilor Bisericii la societatea chineză, decât acomodarea devoţiunii catolice şi a vieţii liturgice la sufletul şi sensibilitatea chineză”.
„Ricci a înţeles că cea mai bună cale de convertire a Chinei – cu structura ei profund ierarhică – era să-l convertească mai întâi pe împărat… Una dintre concepţiile cele mai actuale ale apologeticii lui Ricci era noţiunea că de fapt creştinismul făcea deja parte intrinsecă din scrierile şi filosofia Chinei antice. E ca şi cum a anticipat Conciliul II Vatican care avea să declare, patru secole mai târziu, că alte religii `reflectă adesea o rază din adevărul care luminează pe toţi oamenii`. Matteo Ricci a identificat chiar pasaje din lucrările chinezeşti clasice care seamănă cu învăţătura creştină şi a scris el însuşi lucrări în care subliniază asemănările de credinţă. A scris şi despre diferenţele între religia şi filosofia Chinei în raport cu creştinismul, dar a făcut-o adecvat concepţiilor, sensibilităţii şi stilului chinez”.
