La conducerea unei Dieceze de 3 milioane de km2

16.10.2010, Roma (Catholica) - Atunci când Episcopul Paul Hinder priveşte la harta teritoriului său pentru a planifica vizite pastorale, imaginea pe care o contemplă nu are echivalent în restul Bisericii. Episcopul în vârstă de 68 de ani, nativ din Elveţia, este Vicar apostolic în Arabia, ceea ce înseamnă că „dieceza” sa acoperă cinci naţiuni, cu aproximativ 3 milioane de km2. Turma lui de 1,3 milioane membri este alcătuită în întregime din imigranţi care interacţionează în existenţa de zi cu zi cu lumea islamică. Ei reprezintă 90 de naţionalităţi, cu concentrări mai mari ale celor veniţi din Filipine, India, Indonezia, Nigeria, Europa şi Statele Unite.

Sediul Vicariatului său este în Abu Dhabi, capitala Emiratelor Arabe Unite, unde se află şapte parohii. Dar are de asemenea patru parohii în Oman, altele patru în Yemen, şi câte una în Qatar şi Bahrain. Bisericile Vicariatului sunt în general lipsite de orice imagine externă: nu au nici clopote, nici cruci. Şi credincioşii se adună adesea pentru celebrări în case particulare. ZENIT l-a contactat pe Episcopul Hinder, care se află în funcţia de Vicar apostolic de aproximativ cinci ani, acum când se află în Roma la Sinodul pentru Orientul Mijlociu. În ziua de joi, 14 octombrie 2010, el a şi avut o intervenţie în adunarea sinodală referitoare la realitatea misiunii sale.

– Cum este credinţa oamenilor din aceste ţări arabice?

– Este adevărat să oamenii noştri trăiesc adesea oarecum închişi între ei, într-un context de indivizi care mărturisesc aceeaşi credinţă. Nu doar atunci când vin la biserică, ci şi în locurile de întâlnire, la serviciu, uneori la împărţirea aceluiaşi apartament etc. Nu sunt complet izolaţi, dar este adevărat şi faptul că se confruntă cu o situaţie care constituie o provocare pentru credinţa lor personală, de exemplu în ceea ce priveşte valoarea vieţii sau felul în care îşi trăiesc relaţia cu Dumnezeu şi cu ceilalţi, sau angajamentul faţă de Evanghelie. Acest lucru îi îngrijorează pe credincioşii noştri, dar în cea mai mare parte îi uneşte. Din cauza acestei situaţii, ei se organizează în asociaţii în care pot trăi această credinţă, aş spune mult mai dezvoltat poate decât alţii, mai presus de toate în Sfânta Liturghie. Aceasta este foarte importantă pentru ei; puţinele noastre biserici sunt aglomerate. Chiar şi în timpul săptămânii mii de credincioşi participă la Liturghie.

– Fac credincioşii acte de caritate?

– Desigur. Este o adevărată provocare şi din punct de vedere moral a trăi în concordanţă cu Evanghelia şi cu poruncile lui Dumnezeu. Aceşti oameni nu trăiesc doar aspectul devoţiunii religioase a sacramentului. Ei se întreabă cum pot să îi ajute pe fraţii lor care au probleme, care sunt în închisoare, în spitale etc. Încearcă să facă tot ceea ce le stă în putinţă, aceasta incluzând adesea organizarea posibilităţii de a merge la Spovadă, şi ajutarea puţinilor preoţi prin a merge în locuri în care ei în mod normal nu pot să meargă. Fără a întrerupe tipicul bisericesc, doresc să adaug că întreaga cateheză este în mâinile laicilor, şi peste 20.000 de copii participă în fiecare vineri la cateheză.

– Care sunt principalele bogăţii ale credinţei în aceste ţări?

– Aş spune că o credinţă profundă, care se exprimă în diferite moduri într-o devoţiune vie nu doar sub aspectul sacramental, ci şi în venerarea sfinţilor, participarea la grupuri de rugăciune sau biblice etc. Şi apoi, după cum am spus înainte, credincioşii sunt sensibili şi atenţi în a-i ajuta pe ceilalţi, fie din ţările lor fie din cele de origine. Dacă are loc un dezastru într-o altă ţară, de exemplu în Pakistan, se organizează o colectă specială în biserică şi oamenii sunt generoşi. Ei simt impulsul de a împărtăşi în ciuda problemelor existente.

– Cum pot creştinii să rămână fideli în mijlocul islamului?

– Trăim prezenţa zilnică a islamului (şi acustică, mai ales). Aş spune că imigranţii trăiesc mai degrabă „alături” de ceilalţi şi nu „cu” ceilalţi. Este un alt mod de viaţă. Există inevitabil contacte profesionale, în instituţii publice şi în viaţa de zi cu zi, când ceva trebuie să fie făcut oficial; există întotdeauna ceva de făcut cu cetăţenii locali. Este clar că educatorii sunt cei mai expuşi la această situaţie, dar contactul dialogului nu este unul obişnuit… A fi păstorul unei turme atât de variate este o provocare care depăşeşte capacitatea unui om. Dacă nu ar fi fost promisiunea Domnului că va fi întotdeauna cu noi şi dacă nu aş fi avut credinţa încurajatoare a fraţilor şi surorilor mele, nu aş fi putut să îi fac faţă. A fi expus în fiecare zi la o altă credinţă foarte puternică – islamul – poate fi un stimul pentru aprofundarea şi practicarea propriei credinţe.

– Cum pot catolici să le transmită copiilor religia lor într-un context cu restricţii atât de puternice în privinţa libertăţii religioase?

– Nu există altă modalitate de a o face decât în primul rând în familii. Acestora le lipseşte însă adesea timpul şi cunoştinţele suficiente despre Biblie şi despre credinţa catolică. Este important ca părinţii să îşi trimită copiii la cateheză în parohiile noastre (în 2009 au fost peste 25.000 de copii în fiecare weekend). În anumite situaţii de libertate restricţionată ei trebuie de asemenea să transmită credinţa în mod ascuns în particular. Îi admir pe atât de mulţi laici care îşi pun talanţii lor în slujba Bisericii. Să căutăm să le oferim formarea necesară chiar dacă nu este întotdeauna uşor.