Cenuşa, căderea în păcat şi repararea prin Isus
23.02.2012, Vatican (Catholica) - Ieri după-masă, în Miercurea Cenuşii, Papa Benedict al XVI-lea a prezidat tradiţionala procesiune penitenţială de la biserica Sf. Anselm din Roma până la Bazilica Santa Sabina, unde a celebrat Sfânta Liturghie. Cardinali, Arhiepiscopi, Episcopi, călugări benedictini de la Sf. Anselm, preoţi dominicani de la Santa Sabina şi credincioşi au participat la procesiune şi Liturghie.
Liturghia a inclus ritul impunerii cenuşii. Papa Benedict a primit cenuşa de la Cardinalul Jozef Tomko, titular Bazilicii, apoi a distribuit-o Cardinalilor şi Episcopilor prezenţi, precum şi numeroşilor credincioşi. După Evanghelie, Sfântul Părinte a rostit predica, explicând că cenuşa este „un semn material, un element al naturii, care devine în Liturgie un simbol sacru, foarte important în această zi în care începe itinerarul Postului Mare. […] Cenuşa este unul din acele semne materiale care aduc cosmosul în interiorul Liturgiei.” Deşi nu este „un semn sacramental, este legat totuşi de rugăciunea şi de sfinţirea poporului creştin”. În fapt, înainte de impunerea cenuşii pe capetele credincioşilor, preotul o binecuvântează şi una dintre formulele pe care le poate folosi face referinţă la un pasaj din Geneză: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”, cuvinte cu care Dumnezeu îşi încheie judecata după păcatul originar.
Datorită acelui păcat, Dumnezeu a blestemat pământ pe care a venit Adam. Într-adevăr, după Creaţia lumii, Dumnezeu „l-a plăsmuit pe om din ţărâna pământului şi i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul a devenit fiinţă vie”. Astfel, a explicat Sfântul Părinte, „semnul cenuşii ne duce la marea frescă a Creaţiei, în care se spune că fiinţa umană este o unitate singulară de materie şi de suflu divin, prin imaginea ţărânei pământului plăsmuită de Dumnezeu şi însufleţită de respiraţia Sa insuflată în nările noii creaturi. […] Putem observa cum în relatarea din Geneză simbolul ţărânei suferă o transformare negativă din cauza păcatului. Înainte de cădere pământul este o potenţialitate total bună”, amintind de „gestul creator al lui Dumnezeu, în întregime deschis la viaţă”. După păcat şi blestem „devine semn al unui inevitabil destin de moarte: ‘Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce’.”
Pământul împărtăşeşte destinul omului şi îi oferă roade doar în schimbul trudei lui. Şi totuşi, „această blestemare a pământului are o funcţie medicinală pentru om, care de ‘rezistenţa’ pământului ar trebui să fie ajutat să se menţină în limitele sale şi să recunoască propria natură. […] Aceasta înseamnă că intenţia lui Dumnezeu, care este mereu benefică, este mai profundă decât blestemul. De fapt, acesta este datorat nu lui Dumnezeu ci păcatului, însă Dumnezeu nu poate să nu-l aplice, pentru că respectă libertatea omului şi consecinţele sale, chiar şi negative. Aşadar, în cadrul pedepsei, şi chiar în cadrul blestemării pământului, rămâne o intenţie bună care vine de la Dumnezeu.”
La final Pontiful a spus: „Acel Dumnezeu care i-a alungat pe primii părinţi din Eden l-a trimis pe propriul Fiu în pământul nostru devastat de păcat, nu l-a cruţat, pentru ca noi, fii risipitori, să ne putem întoarce, căiţi şi răscumpăraţi de milostivirea sa, în adevărata noastră patrie. Aşa să fie, pentru fiecare dintre noi, pentru toţi cei care cred, pentru orice om care cu umilinţă recunoaşte că are nevoie de mântuire. Amin.”
