Papa Francisc: Speranţa creştină nu este optimism, ci mult mai mult
09.09.2013, Vatican (Catholica) - Virtutea speranţei, probabil mai puţin cunoscută decât virtutea credinţei şi a iubirii, nu trebuie confundată cu optimismul uman, care de obicei este o atitudine a minţii, a spus Papa Francisc la Sfânta Liturghie celebrată azi-dimineaţă în capela Casei Sf. Marta din Vatican. Pentru un creştin, a subliniat Papa, conform Radio Vatican, speranţa este Isus în persoană, este puterea Lui de a elibera şi de a face nouă orice viaţă.
Speranţa este un dar al lui Isus, speranţa este Isus însuşi, are numele Lui. Speranţa nu înseamnă atitudinea celui care de obicei vede partea plină a paharului. Aceasta este doar o formă de optimism, dar optimismul este o atitudine umană care depinde de o serie întreagă de factori schimbători. Această deosebire, între speranţă şi optimism, este sugerată de prima lectură, Scrisoarea Sf. Paul către Coloseni, în care Apostolul vorbeşte despre „Cristos în voi, speranţa slavei”. Speranţa nu se prezintă ca o virtute de prima clasă, ci este o „virtute smerită” comparativ cu mai des menţionatele virtuţi ale credinţei şi iubirii. De aceea nu este de mirare că speranţa creştină este considerată uneori o formă de bună dispoziţie.
„Dar speranţa este altceva, nu este optimism”, a spus Pontiful. „Speranţa este un dar, este un cadou de la Duhul Sfânt. De aceea, Sfântul Paul spune că speranţa ‘nu dezamăgeşte niciodată’. Dar ne mai spune că speranţa are un nume. Speranţa este Isus. Nu putem spune: ‘Eu am speranţă în viaţă.’ Nu! Dacă tu nu spui: ‘Am speranţă în Isus, în Isus Cristos, Persoană vie, care acum vine în Euharistie, care este prezent în Cuvântul Său’, aceea nu este speranţă. Este bună dispoziţie, este optimism.”
Referindu-se la Evanghelia zilei, după ritul roman, Papa Francisc a evidenţiat episodul în care Isus vindecă în zi de sâmbătă mâna înţepenită, paralizată, a unui om. Gestul Său a trezit indignarea cărturarilor şi a fariseilor. Prin minunea săvârşită, a observat Pontiful, Isus redă libertate mâinii stăpânită de boală şi arată celor „înţepeniţi” că drumul pe care l-au ales nu are gustul libertăţii. „Libertatea şi speranţa merg împreună: acolo unde nu este speranţă, nu există nici libertate”, a spus Papa la predică. „Isus îl eliberează pe acest om de boală, de rigiditate şi de mâna paralizată, îi reface viaţa, o face din nou. Isus, speranţa, reface totul. Este un miracol continuu. El nu a făcut doar minuni de vindecare ci atâtea alte gesturi: erau doar semne anunţând ceea ce El face acum în Biserică. Minunea de a reface totul: ceea ce face în viaţa mea, în viaţa ta, în viaţa noastră. Face din nou. Şi tocmai faptul că El reface este motivul speranţei noastre. Cristos care le reface pe toate în mod şi mai minunat decât la creaţie este motivul speranţei noastre. Această speranţă nu dezamăgeşte, pentru că El este credincios. Nu se poate tăgădui pe sine. Aceasta este virtutea speranţei.”
În acest moment al meditaţiei, Papa s-a adresat în mod special preoţilor. „Este cumva trist când cineva întâlneşte un preot fără speranţă”, a recunoscut Pontiful, în timp ce este frumos să găseşti pe cineva care ajunge la apusul vieţii nu cu optimismul uman ci cu speranţa creştină. „Un astfel de preot”, a continuat Papa, „este dependent de Isus Cristos, iar poporul lui Dumnezeu are nevoie să vadă că noi, preoţii, dăm acest semn de speranţă, că trăim această speranţă în Isus care le reface pe toate. Domnul, care este speranţa slavei, centrul, totalitatea, să ne ajute pe această cale: să dăruim speranţă, să avem o adevărată pasiune pentru speranţă. Şi, după cum am spus, aceasta nu este întotdeauna o formă de optimism, dar este totuna cu ceea ce Maica Domnului a avut în inima ei chiar şi în momentele cele mai întunecate, din seara Vinerii Sfinte până în prima dimineaţă a duminicii. Această speranţă o avea ea! Şi tocmai această speranţă a refăcut toate. Domnul să ne dăruiască acest har!”
