Interviu cu Cardinalul Roger Etchegaray la împlinirea vârstei de 92 de ani (I)
30.09.2014, Roma (Catholica) - „Un creştin nu se simte bine în Biserica sa dacă o îmbracă precum un pret-a-porter. Eu am iubit Biserica şi o iubesc cu realismul credinţei; şi cu umor, mai ales în timpuri de criză”, a declarat Cardinalul Roger Etchegaray, vice-decan al Colegiului Cardinalilor, care a împlinit în 25 septembrie 2014 vârsta de 92 de ani. Cardinalul este o figură captivantă care a cunoscut progrese, crize, personaje, secrete ale Bisericii Catolice. El însuşi a desfăşurat în diferite ocazii un rol important. Expert la Conciliul Vatican II, preşedinte al Consiliului Conferinţelor Episcopale din Europa, Arhiepiscop de Marsilia şi Cardinal din 1979, timp de peste douăzeci de ani a fost unul dintre principalii colaboratori ai Papei Ioan Paul al II-lea şi trimis special al său pentru misiunile cele mai secrete şi delicate. Vă oferim prima parte dintr-un interviu acordat de Cardinal pentru L’Osservatore Romano, publicat în traducere pe Ercis.ro.
– Eminenţă, cum se desenează o viaţă aşa de bogată ca a dumneavoastră?
– Frumoasă întrebare, dar ar trebui să o adresaţi artistului care a trasat-o. Rădăcinile mele – de pe pământ şi din cer – sunt la Espelette, un mic sat din Pirineii Atlantici, unde m-am născut la 25 septembrie 1922 şi am fost botezat după câteva zile cu numele de Roger, Maria, Ilie. Am părăsit Espelette la doisprezece ani pentru studiile secundare. Apoi ca preot m-am întors acolo în fiecare an, cel puţin pentru o săptămână.
– Şi ce amintiri păstraţi din acei ani?
– Sunt multe, pentru că sunt foarte legat de patria mea. Adesea spun că pe talpa pantofilor mei, toată viaţa şi pretutindeni în lume, a rămas mereu vreo bucată de pământ din ţinutul meu natal. Nu am uitat niciodată anii petrecuţi printre ticăitul ceasurilor, zgomotul surd al forjei, ciocanul şi nicovala, bârâitul frezelor, zgomotul de la joagărul de tăiat copaci. Şi port încă în trup arsura duioşiei mamei mele. În mare parte îi datorez ei, dar, ca să spun adevărul, datorez întregii familii dorinţa de a mă face preot. O vocaţie născută în ziua Primei Împărtăşanii. Aveam şapte ani. Nimic miraculos, nimic vag: voiam pur şi simplu să devin ca preotul care în ziua aceea mi-a dat Trupul lui Cristos. Eram incapabil să precizez acest soi de chemare interioară şi a fost o descoperire pas după pas. Dar tocmai mama şi familia mea au fost primul meu seminar. Şi aceasta – spune indicând crucea sa pectorală – este rodul acelei arsuri duioase.
– Dintre perioadele trăite în slujba Bisericii pe care o aveţi mai imprimată?
– Să începem de la Conciliul Vatican II. Îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri ziua aceea de joi, 11 octombrie 1962. Am rămas extaziat de şirul mulţimii de Episcopi cu mitre care îl precedau pe Papa pe tronul său portabil. Am simţit o mare emoţie văzându-i pe toţi acei părinţi ieşind din Poarta Mare de Bronz, străbătând Piaţa San Pietro şi urcând în cântare spre Bazilică. Plouase timp de două zile întregi, dar în dimineaţa aceea cerul a lăsat soarele să filtreze. Am avut senzaţia clară că urma să înceapă o nouă perioadă în viaţa Bisericii.
– Apoi a venit şi pentru dumneavoastră o nouă perioadă, la Marsilia.
– Ei da, era chiar o primăvară, cea din 1969, luna mai. Am fost consacrat Episcop şi trimis la Marsilia, un oraş pe care nu-l cunoşteam foarte bine. Am încercat să împărtăşesc cât mai mult posibil viaţa poporului marsiliez, să-l deschid la misiunea Bisericii universale. Marsilia a fost pentru mine o bună şcoală, mai ales prin întâlnirile cu exponenţi de alte religii: mai mult ne-am întâlnit decât ne-am ciocnit. Oraşul era obişnuit să vadă debarcând întreaga lume pe ţărmurile sale milenare. Dar ştia să fie moderat cu pasiune, pudic cu exuberanţă. Acest lucru m-a ajutat mult să înfrunt două fenomene diferite dar convergente: anii imediaţi după Conciliu şi după şaizeci şi opt. Astăzi se vorbeşte mult despre dialogul dintre religii şi este un noroc. Însă punctele lor extreme trebuie să fie forjate la focul unei credinţe trăite de fiecare ca iradiere a unei forţe liniştite şi complet interioare. Misiunea unui creştin care crede în Cristos Mântuitorul trebuie să fie urgentă şi exigentă, dar fără sincretism sau prozelitism. Aşa cum spune şi mărturiseşte Papa Francisc.
– O tensiune, cea ecumenică şi interreligioasă, pe care aţi dus-o cu dumneavoastră la Roma.
– Era într-o zi de martie din 1984, când Nunţiul apostolic de la Paris mi-a telefonat pentru a mă informa că Papa Ioan Paul al II-lea dorea să mă cheme la Roma pentru a colabora mai îndeaproape cu el şi intenţiona să-mi încredinţeze două organisme ale Sfântului Scaun: Iustitia et pax şi Cor unum. Imediat preocuparea mea faţă de dimensiunea ecumenică a fost o constantă. Îmi amintesc multe drumuri du-te vino între Roma şi Geneva la Consiliul Ecumenic al Bisericilor, precum şi la Canterbury, Moscova, sau pe malurile Bosforului.
– Acesta a fost începutul misiunilor dumneavoastră „imposibile”, ca în Cuba, în Irak, Rwanda, China.
– Nu cunosc misiuni imposibile, pentru că nu există! Cu Dumnezeu totul este posibil, revelează Mariei îngerul Gabriel. Şi apoi nu-mi place că ne oprim asupra misiunilor mai mult mediatice. Între cazurile citate de dumneavoastră, aş aminti oricum China şi Rwanda. China, cu istoria sa ritmată de întâlniri eşuate cu Biserica Catolică. Papa Ioan Paul al II-lea, ca într-un cerc de iubire, nu a încetat să se plimbe în jurul Chinei, iar Papa Francisc a fost primul care a putut să o survoleze în timpul călătoriei în Coreea. Pe urmele lui Matteo Ricci, poarta prieteniei rămâne deschisă pentru binele poporului chinez şi pentru întreaga omenire.
– Şi Rwanda?
– Rwanda este fără nicio îndoială evenimentul umanitar cel mai tragic din epoca noastră, acela în care m-am apropiat de cele mai rele nebunii într-o ţară în mare parte creştină. Am văzut-o în plin şi brutal genocid; în doar o sută de zile, între aprilie şi iunie 1994, opt sute de mii au fost victimele masacrelor între cele două etnii, cu una care încerca să o elimine pe cealaltă. Văd încă sala ciuruită de cartuşe, în care cu puţine zile înainte au fost ucişi trei Episcopi din nouă. Am prezidat prima dintre Liturghiile de înmormântare, în faţa a trei grămezi de pietre peste care era o cruce, în Catedrala goală din Kabgayi. Cei prezenţi erau şaptesprezece, pentru că întregul sector fusese evacuat de siguranţa militară.
M-am întors acolo de mai multe ori, din datorie dar şi din compasiune. Nu se poate iubi cineva fără a-l ajuta până la capăt şi nu poate fi ajutat fără a-l iubi până la capăt. După douăzeci de ani, drumul reconcilierii este încă un calvar plin de răni deschise, cu atât mai mult cu cât comunitatea victimelor trebuie să trăiască împreună cu comunitatea călăilor. Este o imagine care nu vrea să mă părăsească: aceea a unui om pe care l-am văzut năpustindu-se să distrugă până la ultima piatră din temelii casa unui vecin al său care aparţinea celeilalte etnii.
