Un nou Ambasador al României la Sfântul Scaun (II)

25.01.2007, Vatican (Catholica) - Marius Gabriel Lazurca s-a născut la Timişoara la 15 martie 1971. Este căsătorit şi are cinci copii, cel mai tânăr membru al familiei fiind o fetiţă de trei luni şi jumătate. Cu studii, făcute în ţară şi în străinătate, în literatură comparată, istorie-antropologie, limba şi literatura franceză şi limba şi literatura română, având şi doctoratul în istorie-antropologie, din 1997 până în 2006 a fost cadru didactic universitar, predând antropologie religioasă şi literatură comparată.

În luna ianuarie a anului trecut, a fost numit Ambasador al României la Vatican. După ce la 8 septembrie 2006, fostul Ambasador, dl Mihail Dobre, a fost primit împreună cu familia sa de către Papa Benedict al XVI-lea, într-o audienţă de rămas bun, iată că la 20 ianuarie 2007, noul Ambasador şi-a prezentat în faţa Sfântului Părinte scrisorile de acreditare şi şi-a început oficial noua sa misiune. După doar câteva zile, Excelenţa sa a avut amabilitatea să acorde un interviu revistei noastre electronice, Lumea Catholica. Astăzi transmitem ultima parte a interviului.

– România, în special prin evenimentul din mai 1999, când a devenit prima ţară majoritar ortodoxă vizitată de un Pontif Roman, a dovedit că are o vocaţie ecumenică specială şi că poate aduce o contribuţie specifică la cauza unităţii creştinilor. Cum vede Ambasadorul României la Sfântul Scaun misiunea ecumenică actuală a ţării noastre?
– Aş începe printr-o precizare: nu cred că statele moderne au, cum spuneţi, „o misiune ecumenică”, sau vreo altă misiune religioasă. Ecumenismul, ca şi dialogul interreligios, e un fenomen propriu comunităţilor religioase, libere şi autonome în raport cu autorităţile publice. Dialogul interconfesional este un subiect multiform şi complex, cu arii diverse de evoluţie în funcţie de comunităţile implicate, temele în joc, contextele de desfăşurare. Naţiunea română este majoritar ortodoxă, însă cuprinde şi o semnificativă comunitate catolică – de ambele rituri, precum şi comunităţi foarte dinamice asociate Reformei. România este, în acest fel, un teren în care raporturile interconfesionale sunt naturale, un teritoriu al exerciţiului ecumenic cotidian. În acest sens, convingerea mea este că de calitatea acestui ecumenism intern depinde în mod esenţial dialogul interconfesional internaţional. Aş mai adăuga menţiunea că, în opinia mea, există două tipuri de miză a ecumenismului. Se poate vorbi, în primul rând, de o miză pragmatică, prin care dialogul dintre confesiuni este chemat să întemeieze şi să consolideze pacea socială. În al doilea rând, există o miză spirituală a ecumenismului, aceea de a actualiza unitatea celor credincioşi. Ca laic ortodox, înclin să cred că acest din urmă obiectiv se va realiza nu sub specia compromisului negociat, ci sub aceea a miracolului intempestiv. Aş spune chiar: este şi alternativa care ar garanta, deopotrivă, legitimitatea mijloacelor şi autenticitatea rezultatului.

– În discursul Dvs către Sfântul Părinte, vorbeaţi despre faptul că „statul român face astăzi eforturi considerabile pentru a proteja şi pentru a pune în lumină valorile artistice şi culturale născute, de-a lungul secolelor, în sânul diverselor comunităţi religioase”. În acest timp, o construcţie ameninţă să umbrească un edificiu catolic atât de important precum Catedrala Sf. Iosif din Bucureşti. Sfântul Părinte, în discursul către Dvs, şi-a exprimat din nou neliniştea faţă de această situaţie. Catolicii nu pot să nu se întrebe şi să vă întrebe: ce va face statul român pentru a „proteja şi pune în lumină” Catedrala Sf. Iosif?
– Mi-e teamă că atribuţiile mele actuale nu îmi îngăduie să răspund la această întrebare legitimă. Rolul meu, ştiţi bine, este acela de a fi un mediator prompt şi fidel al dialogului dintre autorităţile române şi Sfântul Scaun. În recenta discuţie privată cu Sfântul Părinte, am avut ocazia şi privilegiul de a-i prezenta, succint, cronologia evenimentelor şi de a evalua posibilităţile legale de a depăşi această problemă. Vă pot mărturisi că am încheiat subiectul într-o notă de încredere egal împărtăşită.

– În discursul de la acreditarea predecesorului Dvs, Papa Ioan Paul al II-lea cerea statului român „restituirea, după un criteriu de dreptate, a patrimoniul eclesiastic confiscat, pentru a permite Bisericii Catolice să dispună de aceste bunuri pentru îndeplinirea misiunii sale”. În discursul către Dvs, Papa Benedict îşi exprima speranţa ca „normele ce reglementează libertatea religioasă, care este o libertate fundamentală, să fie pe deplin respectate, în mod special în ceea ce priveşte Biserica Greco-Catolică”. Ambele intervenţii arată grija Sfântului Scaun pentru Biserica Greco-Catolică, o Biserica repusă în legalitate dar nu în drepturile ei depline. Ce speranţe sunt ca situaţia Bisericii Greco-Catolice să se îmbunătăţească?
– Mă puneţi, din nou, în situaţia de a-mi declina competenţa legală de a mă pronunţa asupra acestui subiect. Aş formula, totuşi, o opinie strict privată. Cu titlu personal, cred că există o sumă de premize şi un număr de condiţii care trebuie avute mereu în vedere de cei chemaţi să găsească o rezolvare a acestei probleme. Premiza cea mai importantă la care m-aş referi este aceea că, după anumite evenimente istorice tragice, voinţa reparatorie, oricât de autonomă, nu va reuşi să refacă integral un status quo ante. Acest fapt, pentru mine indubitabil, conduce la exigenţa dialogului şi la obligativitatea negocierii. Pentru ca acestea să fie angajate corect şi desfăşurate optim e nevoie ca toate părţile interesate să fie prezente şi să participe cu drepturi egale la proces. E nevoie, de asemenea, de convenţia unui arbitraj în cazul impasului. Cred că în România toate aceste elemente sunt întrunite şi că s-au obţinut rezultate semnificative, prin dialog sau arbitraj. Aceste rezultate nu ne îngăduie, poate, să întrevedem încheierea disputei, dar ne permit cu siguranţă să ne păstrăm intacte speranţele.

– Vă mulţumim pentru răspunsuri.
– Vă mulţumesc şi eu pentru privilegiul de a mă adresa cititorilor Dumneavoastră.