Interviul Papei Francisc pentru Radio Cope (p. II)

02.09.2021, Vatican (Catholica) - Publicăm, în cele ce urmează, în traducere, a doua parte a textului interviului pe care Papa Francisc i l-a acordat, la sfârșitul săptămânii trecute, lui Carlos Herrera, de la Radio Cope. Colocviul a fost transmis miercuri dimineață, 1 septembrie, pe canalele radioemițătorului spaniol.

– În martie se vor împlini nouă ani de la începutul Pontificatului dumneavoastră, care nu a fost acel pontificat scurt de 4-5 ani cum ați spus dumneavoastră, Sanctitate. Sunteți mulțumit de schimbările întreprinse sau mai rămâne ceva ce ați vrea să completați cât mai curând? Sau, aveți senzația că Dumnezeu v-a dat un timp în plus pentru ceva?

– Este clar că m-a surprins numirea mea, pentru că venisem cu o geantă mică de voiaj. Pentru că eu aveam aici reverenda. Îmi făcuseră cadou una când am devenit Cardinal și o lăsasem la o călugăriță ca să nu trebuiască… Făceam parte din cinci sau șase Congregații pontificale și atunci trebuia să călătoresc, și ca să nu vin cu asta… Am venit ca de obicei. Și am lăsat predicile pregătite pentru Săptămâna Sfântă acolo, în episcopat. Adică, m-a luat prin surprindere. Dar nu e nimic inventat de mine, ceea ce am căutat să fac de la început a fost să demarez ceea ce noi, Cardinalii, spusesem în reuniunile de dinaintea Conclavului pentru viitorul Papă: următorul Papă trebuie să facă asta, asta și asta. Și asta am început să demarez. Cred că mai rămân diferite lucruri de făcut, dar nu este nimic inventat de mine. Ascult de ceea ce s-a decis în acel moment. Poate că unii nu își dădeau seama de ceea ce spuneau ori credeau că nu este atât de serios, dar unele teme provoacă iritații, este adevărat. Însă nu este ceva de-al meu în acest plan. Iar proiectul meu de lucru, exortația apostolică Evangelii gaudium, este ceva în care am încercat să rezum ceea ce noi, cardinalii, am spus în acel moment.

– Adică, atunci când ați plecat de la Buenos Aires, nu v-ați gândit la posibilitatea de a nu vă mai întoarce?

– Nu, absolut deloc. Absolut deloc. Într-adevăr, a trebuit să amân lucruri importante acolo. Nu m-am gândit și datorită vârstei mele. Când nu te gândești, asta e. Dar singurul lucru pe care l-am făcut a fost să caut să sintetizez tot; am cerut documentele acelor reuniuni – la care nu am fost prezent -, dar ca să nu uit și să demarez totul.

– Unul dintre ultimele cutremure din Vatican, cel puțin din mass-media, este macro-procesul pentru corupție în care este acuzat Cardinalul Becciu. El a dat asigurări că își va dovedi nevinovăția. Din afară, pare că reforma finanțelor vaticane este ca un melc care se cațără pe fântână și, de fiecare dată când avansează un metru, coboară doi. Există vreo speranță? Cum credeți că se va termina această chestiune? În toate organismele corupția este un păcat inerent, inevitabil, dar, cum poate deveni evitabil în Vatican?

– Trebuie să se recurgă la orice mijloc pentru a-l evita, dar este o poveste veche. Privind în urmă, avem episodul cu Marcinkus, pe care ni-l amintim bine; episodul cu Danzi, episodul cu Szoka. Este o boală care revine. Cred că astăzi s-au făcut pași înainte în consolidarea justiției în Statul Vatican. De trei ani se caută să se facă în așa fel încât justiția să devină mai independentă, cu mijloace tehnice, chiar cu declarații de mărturii înregistrate, tehnici actuale, numiri de noi judecători, de nou procuror… și toate acestea au făcut să avanseze lucrurile. A ajutat. Structura a ajutat la abordarea acestei situații care părea că nu avea să existe vreodată. Și totul a început cu două denunțări de persoane care lucrează în Vatican și care, în desfășurarea îndatoririlor lor, au văzut ceva în neregulă. Au făcut un denunț și m-au întrebat ce să facă. Eu le-am spus: dacă vreți să mergeți înainte, trebuie să îi prezentați totul procurorului. Chestiunea era puțin complicată, dar erau două persoane oneste, erau puțin temătoare și atunci, pentru a-i încuraja, mi-am pus semnătura sub semnătura lor. Pentru a spune: aceasta este calea, nu mă tem de transparență și nici de adevăr. Uneori doare, chiar mult, dar adevărul ne face liberi. Așa a fost foarte ușor. De-acum, asta să conducă peste câțiva ani la altceva. Sper ca acești pași pe care îi facem în justiția vaticană să ajute ca astfel de fapte să se întâmple tot mai puțin …. Da, dumneavoastră ați folosit termenul corupție și în acest caz, evident, cel puțin la prima vedere, pare să fie așa.

– De ce vă temeți mai mult, ca [Becciu] să fie declarat vinovat sau nevinovat, ținând cont că însăși dumneavoastră ați dat permisiunea de a fi supus procesului?

– Este supus procesului conform legislației vaticane. Cândva judecătorii Cardinalilor nu erau judecători ai Statului, așa cum se întâmplă astăzi, ci șeful Statului. Eu sper din toată inima să fie nevinovat. Printre altele, a fost un colaborator de-al meu și m-a ajutat mult. Este o persoană pe care o stimez mult, adică urarea mea e să iasă cu bine din asta. Dar, trebuie să o spunem, este o modalitate afectivă a prezumției de nevinovăție. Dincolo de prezumția de nevinovăție, doresc să iasă cu bine. Însă justiția va fi cea care va decide.

– Nu știu dacă Papa Francisc este tipul de om care dă cu pumnul în masă. Poate că ultimul pumn în masă a fost documentul pontifical în care se limitează celebrarea Liturghiei tridentine? Și, în plus, vă rog să le explicați ascultătorilor mei ce este „Liturghia tridentină”, ce are Liturghia tridentină care nu este recomandat.

– Nu sunt tipul care dă cu pumnul în masă, nu reușesc. Sunt mai degrabă timid. Povestea legată de Traditionis custodes este lungă. Când mai întâi Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea – și apoi Papa Benedict în mod și mai clar, prin Summorum pontificum – le-au dat posibilitatea de a celebra cu misalul Papei Ioan al XXIII-lea (anterior celui al Papei Paul al VI-lea, care este cel postconciliar), acelora care nu se simțeau în largul lor cu liturgia actuală, care aveau o oarecare nostalgie…. Mi s-a părut una dintre inițiativele pastorale cele mai frumoase și umane ale Papei Benedict al XVI-lea, care este un om de o umanitate aleasă. Așa a început. Acesta a fost motivul. Spunea că după trei ani trebuie să se facă o evaluare. S-a făcut și părea că totul decurge bine. Și mergea bine. De la acea evaluare au trecut zece ani (sau treisprezece de la promulgare), iar anul trecut am văzut împreună cu responsabilii de la Cult și de la Doctrina credinței că era potrivit să se facă o evaluare nouă cu toți Episcopii din lume. Și așa s-a făcut. A fost nevoie de un an întreg. Apoi a fost studiată problema și, în baza acestui studiu, preocuparea care a apărut mai puternică a fost că un lucru făcut pentru a-i ajuta pastoral pe cei care au trăit o experiență anterioară [a Liturghiei tridentine – n. trad.] se transforma într-o ideologie. Adică, din ceva pastoral în ideologie.

Atunci, a fost nevoie să se reacționeze, prin norme clare. Norme clare care să le pună o limită acelora care nu trăiseră această experiență. Pentru că părea să fie la modă în unele părți ca preoți tineri „ah nu, eu vreau…”, și neștiind ei latină, nu știau ce spune. Și, pe de altă parte, era vorba de a sprijini și a consolida ceea ce s-a spus în Summorum Pontificum. Am făcut un fel de schemă, am dat-o la studiat și am lucrat, am lucrat mult, cu oameni tradiționaliști de bun simț. Și a rezultat această grijă pastorală care trebuie să se aibă, cu unele limitări, dar bune. De exemplu, ca proclamarea Cuvântului să fie într-o limbă pe care o înțeleg toți; altfel este ca și cum și-ar bate joc de Cuvântul lui Dumnezeu. Lucruri mărunte. Dar da, limitarea este foarte clară. Cu acest motu proprio, un preot care vrea să celebreze nu este ca și alții – care o făceau din nostalgie, din dorință etc. -, trebuie să ceară permisiune de la Roma. Un fel de permisiune de bi-ritualism, pe care numai Roma o dă. [Așa cum] un preot, care celebrează în rit oriental și rit latin, este bi-ritual, dar cu permisiune de la Roma. Adică, până astăzi, cei de dinainte continuă, dar puțin mai organizat. Cerând, în plus, să existe un preot însărcinat nu numai cu liturgia, dar și cu viața spirituală a acelei comunități. Dacă citiți bine scrisoarea și citiți bine decretul, vedeți că pur și simplu s-a pus ordine în mod constructiv, cu grijă pastorală și pentru evitarea unui exces pentru cei care nu sunt [tridentini – n. trad.]…

– Vă răpește somnul, Sanctitate, drumul sinodal pe care l-a început Biserica Catolică din Germania?

– Referitor la acesta, mi-am permis să trimit o scrisoare. O scrisoare pe care am scris-o eu numai în castelană. Mi-a luat o lună să o scriu, cu rugăciuni și reflecție. Și am trimis-o la vremea sa: originalul în castelană și traducerea în germană. Și așa am exprimat tot ceea ce simt legat de sinodul german. Asta e tot.

– Nu este un nou protest, chestiunea Sinodului german… se repetă istoria…

– Da, dar nu l-aș privi într-un mod prea tragic. În mulți Episcopi cu care am vorbit nu este rea-voință. Este o dorință pastorală, dar care nu ia în calcul unele lucruri, pe care eu le explic în scrisoarea de care trebuie să se țină cont.

– Există unele lucruri impregnate în imaginarul popular. Unul dintre aceste, despre care se vorbește mai mult, este cel al crizei teatrului. Dumneavoastră, Sanctitate, știți că teatrul e în criză de când ne-am născut eu și dumneavoastră. Un alt lucru este reformarea Curiei. Se spune mereu că „trebuie reformată curia”, dar curia pare de ne-reformat. Este ca o pădure plină de spini în care e imposibil de intrat, sau asta se spune din afară. Papa continuă să viseze o Biserică foarte diferită de cea pe care o vede acum?

– Dacă priviți cum a fost demarat încă de la început și până astăzi ceea ce au spus Cardinalii în pre-Conclav, vedeți și că și reforma a înaintat în același timp și chiar bine. Primul document care trasa linia, căutând să rezume ceea ce au spus Cardinalii, este Evangelii gaudium. Dacă există vreo chestiune din Evangelii gaudium pe care aș dori să o semnalez este cea a predicării: a-i supune pe credincioși la lungi lecții de teologie, filozofie ori de moralism, care nu este predicare creștină. În Evangelii gaudium cer o reformare serioasă a predicării. Unii o fac, alții nu înțeleg… Ca să dau un exemplu, nu? Dar Evangelii gaudium caută să sintetizeze în general ceea ce au exprimat Cardinalii în pre-Conclav. Iar referitor la constituția apostolică Praedicate Evangelium, care este în curs de elaborare legat de acest punct, iar ultimul pas va fi ca eu să o citesc – trebuie să o citesc pentru că trebuie să o semnez și trebuie să o citesc cuvânt cu cuvânt -, nu va prezenta nimic nou comparativ cu ceea ce se vede până acum. Poate că va fi vreun detaliu, vreo schimbare legată de dicasterii care se unesc, două sau trei dicasterii în plus, dar a fost deja anunțat totul: de exemplu, Educația se va uni cu Cultura. Propaganda fide se va uni cu dicasterul pentru Noua Evanghelizare. Dar a fost deja anunțat totul. Nu va fi nimic nou comparativ cu ceea ce s-a promis că se va face. Unii îmi spun: „Când va ieși constituția apostolică de reformare a Bisericii, ca să vedem noutatea?” Nu. Nu va fi nimic nou. Dacă e ceva nou, sunt mici ajustări. Este în faza finală, care a întârziat din cauza bolii mele. Se coace la foc mic, așa încât să cuprindă totul. Să fie clar că reforma nu va fi altceva decât demararea a ceea ce au spus Cardinalii, ceea ce s-a cerut în pre-Conclav, și care se vede deja. Se vede.

– În prima vizită la Dicasterul pentru comunicare din Vatican, dumneavoastră, Sanctitate, v-ați exprimat preocuparea că mesajul nu ajungea unde ar fi trebuit. Cifrele de audiență nu erau mici. Era o mustrare în toată regula?

– M-a făcut să zâmbesc reacția. Eu am spus două lucruri. Primul, o întrebare: câți citesc „L’Osservatore Romano”? Nu am spus dacă citesc mulți sau puțini. Era o întrebare. Cred că este permis să întrebi, nu? Și a doua întrebare, care a fost mai degrabă o temă, [am pus-o] când, după ce am văzut toată munca de unificare, noua organigramă, funcționalizarea, am vorbit despre boala organigramelor, care conferă unei realități o valoare mai mult funcțională decât una reală. Și spun: cu toată această funcționalitate, care există ca să funcționeze bine, [trebuie] să nu se cadă în funcționalism. Pentru că funcționalismul este cultul organigramelor, pornind de la realități. Aceste două lucruri pe care le-am spus se pare că unii nu le-au înțeles sau unora nu le-a plăcut, și nu știu de ce le-au interpretat ca pe o mustrare. Este ceva normal, este o întrebare și un îndemn. Da… unii s-au simțit pe dinafară. Cred că dicasterul are potențial, este dicasterul cu cel mai mare buget din curie în acest moment, care este condus de un laic – sper ca în curând să fie și alte dicastere conduse de un laic sau o laică – și care se pregătește să decoleze cu noi reforme. „L’Osservatore Romano”, pe care eu îl numesc „ziarul de partid”, a făcut mari progrese și este o minunăție să vezi eforturile culturale pe care le face. (material L’Osservatore Romano, tradus de Cristina Grigore)