Pr. Pasolini: Botezul, nu un rit cultural, ci o viață care se renaște în Dumnezeu
12.03.2025, Vatican (Catholica) - În a șasea meditație de la exercițiile spirituale de Postul Mare ținute Curiei Romane, în comuniune cu Papa Francisc, în Aula „Paul al VI-lea”, predicatorul pontifical reflectă asupra Sacramentului care deschide la viața creștină: implică să ne încredem în Dumnezeu și să ne lăsăm conduși spre orizonturi neexplorate.
Drumul mântuirii se manifestă ca o renaștere spirituală, ilustrată în Evanghelia lui Ioan prin dialogul dintre Isus și Nicodim. Isus afirmă că pentru a vedea Împărăția lui Dumnezeu trebuie „să ne renaștem de sus”, un concept care îl descumpănește pe Nicodim și care amintește de necesitatea unei schimbări profunde și radicale. Această transformare nu este simplă și adesea provoacă teamă, întrucât cere să se abandoneze certitudini și scheme consolidate.
Isus afirmă că renașterea are loc prin apă și Duh, nu ca o întoarcere biologică la copilărie, ci ca o nouă deschidere la acțiunea Duhului. Mulți se tem de schimbare și încearcă să se agațe de experiențe trecute, dar adevărata renaștere implică să ne încredem în Dumnezeu și să ne lăsăm conduși spre orizonturi neexplorate. Această trecere amintește Exodul lui Israel în pustiu, unde poporul se temea de moarte, dar găsea mântuire îndreptând privirea spre un semn oferit de Dumnezeu. Astăzi, semnul mântuirii este Cristos înălțat pe cruce.
Botezul reprezintă simbolul acestei vieți noi: nu o schimbare imediată și vizibilă, ci începutul unui drum de transformare. Totuși, în istorie, eficacitatea Botezului s-a diminuat, devenind adesea mai mult un rit cultural decât o alegere de credință conștientă. Aceasta a dus la o criză a Bisericii, în care viața creștină apare distantă și abstractă pentru mulți. Isus invită la o alegere radicală: a pune relația cu El înainte oricărei alte legături, nu ca negare a afectelor, ci ca recunoaștere că numai în Dumnezeu se află adevărata viață. Asta comportă curajul de „a pierde propria viață” în sensul biologic și psihic, pentru a o regăsi în dimensiunea veșnică.
În fine, Isus folosește metafora nașterii pentru a explica faptul că renașterea spirituală este o trecere dureroasă, dar necesară. Fiecare persoană este chemată să iasă din propriile „pântece” de origine pentru a primi plinătatea vieții veșnice. Sfântul Francisc este un exemplu al celui care a abandonat orice siguranță pentru a îmbrățișa pe deplin viața nouă în Cristos. În definitiv, adevărata renaștere nu este o iluzie, ci o realitate accesibilă pentru cel care se lasă transformat de Duh, trăind deja acum promisiunea veșniciei.
* * *
Publicăm sinteza celei de-a șaptea meditații a predicatorului Casei Pontificale care conduce exercițiile spirituale de Postul Mare pentru Curia Romană în Aula „Paul al VI-lea”. Călugărul capucin reflectează asupra modului în care societatea contemporană s-a îndepărtat de conceptul de moarte, în timp ce întruparea, în schimb, este un semn al iubirii radicale a lui Dumnezeu.
Epoca noastră a generat o iluzie de nemurire, alimentată de progres și de bunăstare, care ne face să ignorăm limitele condiției umane. Și Biserica, uneori, cu greu se redimensionează pentru a oferi o mărturie credibilă a împărăției lui Dumnezeu. Această înlăturare a morții se manifestă în incapacitatea de a trăi senin așteptarea și în obsesia pentru hiperactivitate și prezența constantă pe multele fronturi în care realitatea ne solicită. Frica morții a făcut dificilă înfruntarea de alegeri definitive, favorizând neangajarea și iluzia de a putea revoca mereu deciziile luate.
Societatea contemporană a anulat ritualurile și cuvintele care odinioară ajutau la înfruntarea trecerii morții cu sens și curaj. Astăzi, moartea este adesea redusă la un spectacol mediatic sau la problemă tehnică a științei medicale. Această îndepărtare de conceptul de moarte împiedică să se înțeleagă sensul cel mai profund al vieții și al speranței creștine. Sfântul Francisc de Assisi, numind-o „sora moarte”, oferă o alternativă radicală: a accepta condiția umană de a fi finit ca parte a unui parcurs care conduce la veșnicie.
Păcatul, înțeles ca folosire falimentară a libertății, se naște adesea din tentativa de a scăpa de precaritatea vieții. Totuși, unicul antidot adevărat este iubirea, trăită în manieră concretă și profundă, așa cum dau mărturie cuvintele Sfântului Ioan: „Noi știm că am trecut de la moarte la viață, pentru că îi iubim pe frați” (1In 3,14). A iubi până la sfârșit înseamnă a accepta limita și a o transforma într-o oportunitate pentru a ne dărui fără rezerve. Cristos nu a eliminat moartea, ci a trecut prin ea pentru a ne arăta că poate fi locuită și transfigurată. Întruparea nu este numai un răspuns la păcat, ci un gest de iubire radicală cu care Dumnezeu s-a implicat în existența noastră. Evanghelia după Sfântul Marcu subliniază paradoxul unui Dumnezeu care mântuiește prin cruce, revelându-ne că, deși fiind veșnici, nu suntem nemuritori.
Paul îi avertizează pe galateni cu privire la riscul de a se întoarce la o credință întemeiată pe frică și pe lege, și nu pe încrederea în darul gratuit al lui Dumnezeu. Ioan îndeamnă să discernem spiritele, recunoscând întruparea nu ca o idee, ci ca un mod concret de a trăi realitatea. Întruparea ne cere să rămânem tari în încrederea că realitatea, în pofida dificultăților sale, este locul împărăției lui Dumnezeu. A trăi ca fii ai lui Dumnezeu și frați între noi este o alegere de reînnoit în fiecare zi, având certitudinea că iubirea până la sfârșit nu numai că este posibilă, ci a fost deja mărturisită de atâtea generații de bărbați și femei. Această cântare de iubire putem să o intonăm și noi, cu viața noastră. (material Vatican News, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
