Recviem pentru biserici
11.01.2002, Iaşi (BRU) - În numărul din ianuarie-februarie al revistei „Mesagerul Sfântului Anton”, evenimentele triste legate de dărâmările unor biserici foste greco-catolice, petrecute în ultimele luni ale anului trecut, îşi găsesc ecoul în două articole: sub genericul „Atentat asupra Bisericii Greco-Catolice”, Nicolae Prelipceanu semnează „Recviem pentru biserici”, iar Adrian Popescu, sub genericul „O nouă prigonire a lui Cristos”, îşi pune întrebarea „De ce se dărâmă iar biserici?”
Nicolae Prelipceanu vorbeşte despre obiceiurile şi mentalităţile care au fost consolidate în noi, românii, în anii de socialism, şi de care nu ne-am putut dezbăra. „Dărâmătorii de biserici creştine, deşi preoţi şi ei, se poartă asemenea modelului lor: Nicolae Ceauşescu”, model urmat atât în dărâmarea frumoasei biserici din Vadul Izei, prima biserică românească zidită din Maramureş, cât şi în înconjurarea „unei mici biserici greco-catolice cu zidul mai vast al unei aproape catedrale, pentru ca, în spatele lui, ea să poată fi ştearsă de pe faţa pământului fără ca oamenii să-şi dea pe loc seama”.
„Cel mai trist e că şi enoriaşilor li se transmite ura faţă de semenii lor (greco-catolici). (…)Turcii… nu şi-au permis să ne dărâme bisericile. Noi, însă, da. Din păcate, greco-catolicii reacţionează foarte lent, cu mare întârziere. Să fie şi aici o urmă a trecutului comunist, care le-a închis cu brutalitate gura, dar şi biserica?”
Amândoi autorii vorbesc despre o posibilă campanie mai amplă, de ştergere a urmelor greco-catolice de pe teritoriul românesc, de ştergere a identităţii Bisericii Unite, Greco-Catolice. Adrian Popescu susţine că „sfărâmăm nu piatra şi nici betonul, ci sufletul unei comunităţi, prăbuşind o construcţie religioasă, o casă a Domnului”.
Referitor la mănăstirea Nicula, Adrian Popescu consideră ca fiind potrivită construirea aici a unui complex cultural, dar se întreabă: „cultura nu presupune memoria culturală, respectul trecutului, cultivarea valorilor perene, deci nu ştergerea lor, ci revitalizarea acestora? (…) Mă tem că închizând ochii la asemenea `ajustări arhitecturale`, `îmbunătăţiri` locale, îi închidem la o scenă care înseamnă `moartea` – din vina noastră -, `dărâmarea templului`, nu doar fizic ci şi metafizic”.
