Vindecarea deplină a omului are loc în spaţiul Bisericii
26.04.2010, Bucureşti (Catholica) - Fiind o repetare a greşelii lui Adam, fiecare păcat ne face să suferim întunericul şi moartea căderii sufletului. Când Sfinţii Părinţi vorbesc despre vindecarea omului, se referă la dobândirea Sfântului Duh, la comuniunea omului cu Dumnezeu, la mişcarea după fire şi mai presus de fire a energiilor sufletului. Ziarul Lumina a publicat ieri un interviu cu IPS Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie, în care acesta vorbeşte despre condiţia umană înainte şi după căderea în păcat a primilor oameni şi despre lucrarea de vindecare pe care Sfintele Taine o aduc în sufletul omului atunci când acesta împlineşte poruncile dumnezeieşti. Redăm în continuare prima întrebare, cu răspunsul aferent.
– În operele Înalt Preasfinţiei Voastre vorbiţi mult despre boala ontologică a omului. Omul contemporan consideră însă boli mai ales pe cele trupeşti şi psihologice, pe care încearcă să le vindece în spitale. Altfel, atunci când nu suferă trupeşte şi psihic, omul contemporan îşi percepe viaţa cotidiană ca pe o stare de normalitate şi sănătate. Care este boala reală a omului, de ce are nevoie de „ştiinţa medicală în Duh”?
– În Sfânta Scriptură, în textele liturgice şi în operele Părinţilor Bisericii se vorbeşte mult despre boala şi vindecarea omului. Desigur, există boala trupească, boala psihologică şi boala duhovnicească. Între acestea există interdependenţă. Tema bolii însă trebuie văzută din perspectiva căderii protopărinţilor. Omul, înainte de cădere, trăia altfel decât acum. Mintea lui era în comuniune cu Dumnezeu, harul lui Dumnezeu îi lumina sufletul şi trupul. Sfântul Ioan Hrisostom scrie că Adam şi Eva înainte de a păcătui trăiau în paradis ca îngerii. După păcat însă a survenit moartea duhovnicească, adică ruperea legăturilor cu Dumnezeu, şi a urmat moartea trupească. De atunci omul se naşte în coruptibilitate şi pătimire, aşa cum se manifestă acestea în boli, patimi şi moarte.
Combaterea bolilor trupeşti se face prin ştiinţa medicală, pe care o respectăm, deoarece alină durerea oamenilor. De asemenea, de problemele psihologice se interesează psihologia cu multele ei teorii – psihanalitică, gnostică, comportamentală, existenţială. Biserica vindecă bolile duhovniceşti, şi de aceea se vorbeşte de „ştiinţa medicală în Duh”. Boala duhovnicească survine atunci când mintea omului se îndepărtează de Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie: „Mintea îndepărtată de Dumnezeu devine fie demonică, fie animalică”, adică, atunci când mintea omului se îndepărtează de Dumnezeu, devine demonică prin patimile mândriei şi animalică prin senzualitate şi iubirea de bogăţie. Sfântul Apostol Pavel deosebeşte între omul trupesc-psihologic şi omul duhovnicesc. Om trupesc este cel care nu are harul Sfântului Duh. El se caracterizează şi ca om psihologic, de vreme ce îi funcţionează deplin energiile psihologice, fără însă să simtă harul Sfântului Duh. Om duhovnicesc este cel care este biserică a Prea Sfântului Duh, adică are harul Botezului şi al Mirungerii şi în inima lui se face rugăciunea minţii. Atunci se manifestă toate harismele Sfântului Duh.
Potrivit Părinţilor Bisericii, legătura care există între trup şi suflet se aseamănă cu legătura dintre suflet şi Sfântul Duh. Adică, atunci când sufletul iese din trup, trupul moare. La fel şi atunci când Sfântul Duh se îndepărtează de suflet, sufletul este mort după Dumnezeu. Prin urmare, atunci când Sfinţii Părinţi vorbesc despre vindecarea omului, se referă la dobândirea Sfântului Duh, la comuniunea omului cu Dumnezeu, la mişcarea după fire şi mai presus de fire a energiilor sufletului. Cu alte cuvinte, vindecarea constă în transformarea iubirii de sine în iubire de Dumnezeu şi de oameni.
