Analize ADN asupra relicvelor Evanghelistului Luca
17.10.2001, Padova (ZENIT) - nform unor analize ADN, rămăşiţele dintr-un vechi sicriu ar putea aparţine într-adevăr Sf. Luca, după cum se crede de mult timp. Dr. Guido Barbujani, un geneticiat de la Universitatea din Ferrara, Italia, a extras ADN-ul dintr-un dinte din sicriu, informează The New York Times.
Barbujani a tras concluzia că ADN-ul este caracteristic persoanelor care au trăit în regiunea Antiohiei, în estul Mediteranei, unde se spune că s-ar fi născut Luca. Datările cu radiocarbon indică faptul că dintele i-a aparţinut unei persoane care a murit între anii 72-416 dC, scrie The Times. Raportul lui Barbujani şi a colegilor lui a apărut marţi în lucrările Academiei Naţionale de Ştiinţe din Statele Unite.
Evanghelistul, conform tradiţiei, a fost medic şi s-a născut în Antiohia, murind la 84 de ani, în jurul anului 150 dC, în oraşul grec Teba. Sicriul cu rămăşiţele lui a fost dus în 338 la Constantinopol şi mai târziu a fost mutat în Padova, Italia.
Barbujani şi colegii săi cred că sicriul a fost scos din Constantinopol pentru siguranţa sa, fie în timpul domniei împăratului Iulian, fie în perioada iconoclastă din secolul al VIII-lea, când au fost distruse multe obiecte religioase. Despre sicriu se ştie că este în Padova cel puţin din anul 1177. A fost pus într-un sarcofag de marmură şi păstrat în Bazilica Santa Giustina.
Ultima oară a fost deschis în 1562, fiind apoi ignorat până în octombrie 1992. Atunci, Episcopul Antonio Mattiazzo de Padova a primit o scrisoare de la Hieronymos, Mitropolitul ortodox de Teba, care cerea să i se doneze o parte din relicve pentru mormântul din Teba al Sfântului Luca. Episcopul Mattiazzo, conform unui articol din noiembrie 2000 din publicaţia catolică Traces, a decis investigarea relicvelor sub conducerea Dr. Vito Terribile Viel Marin, patologist de la Universitatea din Padova. În 1998, sigiliul vechi de 400 de ani a fost scos şi a început studiul. Dimensiunile sicriului se potrivesc exact mormântului din Teba considerat ca fiind al lui Luca. În sicriu s-a găsit un schelet dar fără craniu.
Barbujani şi colegii săi consideră că trupul s-a descompus în sicriu, dovadă fiind potrivirea urmelor de insecte de pe plumb şi pelvis, care a fuzionat cu plumbul. Intervalul mare din datarea cu radiocarbon indică cel puţin două posibilităţi. Prima este că trupul îi aparţine într-adevăr lui Luca sau unui om care a murit tot atunci; a doua ar fi că, din anumite motive, în sicriu ar fi fost pus un nou trup, la Constantinopol, în jurul anului 300.
Pentru a alege varianta corectă, Barbujani, expert în genetica populaţiilor europene, a analizat fragmente de ADN din caninul descoperit pe fundul sicriului, pe care le-a comparat cu fragmente asemănătoare ale populaţiilor vechi din Antiohia şi Constantinopol. Potrivirea cu fragmentele din Antiohia sugerează că ar fi vorba de Luca.
Deoarece populaţia Antiohiei include astăzi mulţi kurzi, Barbujani a prelevat ADN de la sirieni de lângă Alep. În locul locuitorilor din străvechiul Constantinopol, astăzi Istanbul, el a testat greci din Attica şi Creta. ADN-ul din dintele din Padova, un tip moştenit doar pe linie maternă, s-a dovedit a se asemăna mai mult cu ADN-ul sirian decât cu cel grec. „Din informaţiile noastre rezultă că corpul nu este în nici un caz de origine siriană”, a spus el. „Dar sunt conştient de limitările rezultatelor din ADN.” Cele două variante rămână însă încă în picioare, a mai spus el.
Capul trupului a fost luat de împăratul Carol al IV-lea în 1354 şi dus de la Padova la Praga, fiind depus în Catedrala Sf. Vitus. „Existau două capete care se pretindeau a fi ale lui Luca, unul la Praga şi unul la Roma”, a spus Barbujani. La cererea Episcopului Mattiazzo, craniul de la Praga a fost adus la Padova, potrivindu-se perfect cu oasele gâtului. Dintele găsit pe fundul sicriului s-a potrivit de asemenea perfect în locul său din datură.
Deşi multe dintre relicve se dovedesc a fi falsificate, scheletul de la Padova pare a fi mai mult decât toate ceea ce se pretinde, deşi dovada irefutabilă lipseşte încă.
