Cardinalul Ratzinger evaluează Sinodul Episcopilor
29.10.2001, Roma (ZENIT/FIDES) - Cardinalul Joseph Ratzinger, Prefectul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, a vorbit cu pr. Bernardo Cervellera, directorul agenţiei de ştiri FIDES, despre recent încheiatul Sinod al Episcopilor.
– Eminenţă, cum evaluaţi Sinodul care tocmai s-a încheiat?
– Sinodul a fost în fapt o întâlnire cordială şi liniştită. Nu au fost poate prea mari surprize: ideile şi problemele se cunoşteau – nimic în afara limitelor obişnuite. A fost însă un eveniment marcat de o profundă colegialitate, construită în ultimii 20 de ani. Eu personal am participat la fiecare Sinod începând din 1977 şi am văzut tensiunile acute existente în unele dintre ele.
Comparând acest Sinod cu starea iniţială postconciliară, această linişte demonstrează că există o nouă generaţie de Episcopi care au asimilat Conciliul Vatican II şi care se află în căutarea unor noi mijloace de evanghelizare. Astfel, în primul rând aş caracteriza Sinodul prin cordialitate şi profundă armonie. Nu a mai fost nevoie să discutăm despre organizare sau despre interpretare. Acum a fost timpul să arătăm lumii faţa lui Cristos.
Fără a fi o surpriză prea mare, experienţa fundamentală a acestui Sinod a fost pentru mine tocmai profunda unitate din cadrul Colegiului Episcopilor, această proclamare împreună a Evangheliei, înaintea unei lumi care are nevoie încă odată să audă despre Dumnezeu şi despre Cristos.
– Într-un discurs de-al Dvs aţi vorbit despre auto-secularizarea Episcopilor. Spuneaţi că Episcopii tind să fie absorbiţi de problemele interne, „în timp ce lumea este însetată de Dumnezeu”.
– Aceasta, să îi mulţumim Domnului, nu s-a întâmplat. Exista teama că se va ajunge la disensiuni asupra relaţiilor dintre Curia Romană şi Episcopi, puterile sinodale, structurile naţionale şi intercontinentale ale Conferinţelor Episcopale.
Aceste disensiuni ar fi putut sufoca viaţa Bisericii, discutându-se detalii în defavoarea problemelor cu adevărat importante. Riscul acesta a existat într-o anumită perioadă postconciliară, odată cu restructurările majore, care au fost utile dar au ţinut atenţia Bisericii concentrată exclusiv asupra ei – situaţie care nu a adus roade pentru „restul lumii”, şi care privea doar Biserica.
Doresc să vorbesc pe faţă de acest pericol. Dacă Biserica se îngrijeşte de ea însăşi, ea uită că se află în slujba a ceva mult mai măreţ: Biserica trebuie să fie fereastra prin care oamenii să îl vadă pe Dumnezeu; ea trebuie să fie un spaţiu deschis prin care să vină Cuvântul lui Dumnezeu şi să intre în lume.
Există şi un alt risc al unui alt tip de secularism: grija prea mare pentru probleme lumii – lume plină de suferinţe – poate să ne transforme în asistenţi sociali, uitând că prima noastră datorie este de a-l face cunoscut pe Dumnezeu.Astfel, grija de sine şi preocupările „orizontale”, adică doar în domeniul material, îl pun pe Dumnezeu pe un al doilea plan. Pentru a respinge aceste două pericole, laudă Domnului, se dă o tot mai mare atenţie primei datorii: nevoia lumii de a-l cunoaşte pe Dumnezeu. Dacă El nu este cunoscut nimic nu are sens, după cum au demonstrat-o sistemele ateiste din ultimul secol.
– Propunerile formulate de Episcopi seamănă cu o listă lungă de „datorii”, lucruri pe care Episcopul trebuie să le facă. Nu există pericolul ca o astfel de multitudine de sarcini să nu poată fi dusă la îndeplinire?
– Este un pericol al tuturor Sinoadelor în efortul lor de a fi atotcuprinzătoare. Ele ajung să producă manuale în loc să aducă lumină asupra câtorva aspecte mai importante. Mai mulţi părinţi sinodali au semnalat această problemă: scopul nu este producerea unor manuale, ci oferirea unor instrucţiuni în unele probleme capitale. Oricum, se speră că următorul document post-sinodal va fi nu un manual ci o prezentare a unor elemente esenţiale, cam ca şi în „Novo Millennio Ineunte,” document care atinge rădăcina problemei.
– Discuţiile şi documentul final par să arate că Episcopul este un soţ al Bisericii: el face aceasta şi aceasta şi aceasta. Există însă vreun moment în care Episcopul conştientizează că este şi fiu al Bisericii, nu numai tată şi soţ?
– Poate că acesta este un pericol real. Subliniind datoriile Episcopului şi întreaga bogăţie a funcţiei sacramentale episcopale, tindem să uităm că Episcopul este şi un credincios şi un slujitor în acelaşi timp. El este un fiu al Bisericii şi doar aşa poate să fie şi tată. În eforturile noastre de a indica tot ceea ce Episcopul primeşte prin Sacrament, toate responsabilităţile lui, există riscul să trecem cu vederea această umilinţă care este şi un mare har: la urma urmelor, munca noastră nu depinde de noi; nu putem decât să ne încredinţăm Domnului.
