Cardinalul Van Thuân priveşte spre Ziua de Rugăciune pentru Pace de la Assisi

22.01.2002, Roma (ZENIT/Avvenire) - Episcopul François Xavier Nguyên Van Thuân poate fi scuzat pentru că a lipsit de la Ziua de Rugăciune pentru Pace a liderilor religioşi, din 1986. El se afla atunci într-o închisoare vietnameză. A trebuit să aştepte doi ani pentru a afla ceea ce s-a întâmplat la acea întâlnire. În 1988 a fost eliberat, după 13 ani de detenţie sub regimul comunist.

Acum, ca şi Cardinal, Preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Justiţie şi Pace, el aşteaptă cu nerăbdare Ziua de Rugăciune pentru Pace din această joi de la Assisi, Italia. „Nu mi-am imaginat niciodată că într-o zi voi fi prezent la o Zi de Rugăciune pentru Pace în Assisi”, a spus Cardinalul. Reamintindu-şi zilele petrecute în închisoare, el a spus: „Nu mi-am urât niciodată temnicierii, nici în măcar în momentele cele mai întunecate”. Dacă este cineva pentru care mesajul de la Assisi nu constituie doar o proclamare, ci o experienţă trăită, acesta este prelatul vietnamez.

– Nu este pentru prima dată când Papa Ioan Paul al II-lea cheamă reprezentanţii tuturor religiilor la Assisi. Totuşi, acum chemarea pare a avea un caracter imperios. Este adevărat?
– Pentru a înţelege motivaţia profundă care l-a condus pe Sfântul Părinte la această iniţiativă, trebuie să ne referim la mesajul său pentru Ziua Mondială a Păcii din acest an.

Aici avem prima reflecţie sistematică din magisteriul pontifical asupra fenomenului terorismului. Papa merge dincolo de punctul de vedere comun. După 11 septembrie, oamenii au rămas zguduiţi. Superputerea economică, financiară şi militară a descoperit că este extrem de vulnerabilă. Este nevoie de securitate, de o chemare urgentă la dreptate.

Papa Ioan Paul al II-lea împărtăşeşte aceste sentimente, dar merge mai departe: setea pentru dreptate se poate transforma în răzbunare dacă nu există dorinţa de iertare şi reconciliere. De aici nevoia unui gest puternic, care să propună acest adevăr fundamental, fără care lumea se va scufunda în noi şi sfâşietoare conflicte.

– Unii consideră că religia este una dintre cauzele conflictului.
– Tocmai de aceea, Sfântul Părinte cheamă liderii religiilor să se roage şi să dea mărturie comună despre dorinţa de pace. Judecând după numărul mare de aderenţi, venind din toate părţile lumii, cred că această dorinţă există.

– Se va face o condamnare clară a terorismului la Assisi?
– Da, şi acesta este elementul nou faţă de cele două Zile de Rugăciune precedente, din 1986 şi 1993. Va exista un angajament comun pentru pace care va fi citit de diferiţii lideri religioşi; o reafirmare solemnă a sentimentului religios autentic care, aşa cum a scris Papa, este izvorul respectului reciproc şi al armoniei între popoare.

– Nu este oare islamul o piatră de poticnire pe această cale?
– Trebuie să privim religia islamică cu mare respect, făcând distincţie între învăţăturile sale şi fanatismul fundamentalist. Papa a mers imediat în această direcţie.

Să nu uităm că, la câteva zile după 11 septembrie, el a vizitat o ţară musulmană – Kazahstan, unde a lăudat islamismul, islamismul autentic, islamismul care se roagă şi ştie să fie solidar cu cei aflaţi în nevoi. Nu este un accident faptul că poporul şi autorităţile musulmane l-au primit cu multă cordialitate, în spirit de prietenie.

– Aţi trăit experienţa martiriului. Ce credeţi despre aşa-numiţii martiri-ucigaşi, care, în numele islamului, ucid şi se sinucid?
– Martirul creştin nu dispreţuieşte viaţa; el suferă şi este pregătit să moară din iubire, dar se teme de moarte, şi nu este indiferent faţă de viaţă, fie că este a sa sau a celorlalţi.

Martiriul este suferinţa aceluia care acceptă să fie nedreptăţit, pentru a-i putea rămâne fidel lui Dumnezeu. Nu este pretenţia de a face dreptate în numele lui Dumnezeu.

– Pot fi discutate aceste subiecte cu cineva care are un punct de vedere exact opus?
– Poţi să începi o discuţie cu oricine. Am experimentat acest lucru în anii mei de detenţie în Vietnam. Printre tovarăşii mei se aflau catolici, dar şi budişti sau de diferite confesiuni.

În viaţa normală, ar fi dificil pentru un budist să se împrietenească cu un catolic, mai ales dacă este un budist inspirat de fanatism. Am început să discutăm în închisoare, până când am ajuns să ne privim unii pe alţii ca fraţi. Cineva m-a ajutat. Un poliţist a obţinut pentru mine lemn din care am putut să fac o mică cruce, pe care o ţineam întotdeauna ascunsă în săpunul meu, şi care acum, îmbrăcată în metal, este crucea mea pectorală.

Ei au înţeles faptul că creştinismul nu este duşmanul lor. Toate acestea s-au întâmplat prin dialog plin de răbdare. Niciodată, repet, niciodată un sentiment religios autentic nu se poate transforma în violenţă.

– Întâlnirea liderilor religioşi de la Assisi va fi fără îndoială un spectacol impresionant, dar care va fi eficacitatea ei concretă?
– Cred că va fi o mare eficacitate, în special la nivelul educaţiei. Este vorba despre ceea ce Sfântul Părinte numeşte pedagogia iertării. Gestul de la Assisi are forţa exemplului. Este ca şi cum toţi liderii religioşi ar spune lumii: priviţi cum putem să păşim toţi împreună pe drumul păcii, respectând diferenţele dintre noi.