De vorbă cu Episcopul Florentin (I)

18.04.2002, Cluj-Napoca (Catholica) - Catholica a avut bucuria de a-l intervieva pe PS Florentin Crihălmeanu, Episcop Auxiliar al Eparhiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla. Excelenţa sa a avut amabilitatea de a răspunde la un interviu mai aparte, în care întrebările pe care i le-am pus au urmărit în primul rând demitizarea unor argumente des susţine de ortodocşi, în special de către cei extremişti, în atacul la adresa Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică (BRU). Astfel, într-un fel de joc de-a „avocatul diavolului”, am încercat să punem întrebări cel mai adesea incomode. Cum pe această temă se poate discuta foarte mult, şi interviul a ieşit lung. Mulţumim Episcopului Florentin pentru timpul dedicat realizării materialului care urmează (care este împărţit în trei părţi).

– Să începem cu tristul an 1948, când BRU a fost desfiinţată, după unii într-un „gest de reparaţie istorică” a anului 1700, când, afirmă ei, a fost desfiinţată Biserica Ortodoxă Română (BOR). Cum priviţi, Excelenţa voastră, legătura dintre 1700 şi 1948?
– În primul rând, legat de 1700, nu se poate vorbi despre o BOR în actualul sens al acestei Biserici, pentru că atunci România nu exista. Existau doar comunităţi ortodoxe (în Moldova, Muntenia şi Ardeal) dependente de Patriarhia de Constantinopol, şi mai apoi de Mitropolia Ungro-Vlahiei, cu sediul la Curtea de Argeş, apoi la Târgovişte şi apoi la Bucureşti.

La 1697, o parte din comunitatea ortodoxă din Ardeal, sub Episcopul Teofil, a decis „să ne întoarcem în sânul Maicii Biserici Romano-Catoliceşti şi iarăşi să ne unim cu ea”, prin voinţa liber exprimată a Episcopului şi a 12 protopopi din această zonă. Modelul acestei uniri este cel exprimat la Conciliul de la Ferrara-Florenţa în 1439, care a fost semnat inclusiv de către Mitropolitul ortodox Damian al Moldovei.

Aşa-zisa „unire” sau „revenire” de la 1948 nu are nimic spiritual sau ecumenic, nefiind bazată pe un dialog între Biserici sau pe un document comun, ci pe un ordin de suprimare primit de la Stalin, după modelul suprimării Bisericii Greco-Catolice Ucrainiene (1946), un ordin politic, executat cu promptitudine de către securitatea românească şi colaboratorii ei. Supusă unor mari presiuni, Biserica Ortodoxă din România a profitat de această ocazie pentru a încerca să facă să dispară Biserica Greco-Catolică, „rivala” sa: la 21 octombrie 1948, pornind de la cei 36 de preoţi greco-catolici (din totalul de 1834) care nu au mai putut suporta persecuţiile la care au fost supuşi şi au acceptat să treacă la ortodoxie, a început să se vorbească despre „reintegrarea” Bisericii Greco-Catolice şi despre „revenirea” comunităţilor locale ale cultului greco-catolic la cultul ortodox. Nu a mai contat faptul că ceea ce s-a întâmplat la Cluj a fost un simulacru de sinod (!), fără nici o acoperire canonică.

Trebuie de asemenea precizat un aspect de fond: acţiunea de la 1700 nu a fost îndreptată împotriva Ortodoxiei (cei care au dorit să rămână ortodocşi au rămas ortodocşi), ci împotriva calvinizării şi a împilării românilor transilvăneni. Dovadă actul de recunoaştere a lui Atanasie Anghel în scaunul episcopal din partea Împăratului Leopold I, care vorbeşte despre „Episcopul neamului românesc”, nu al românilor uniţi; dovadă semnăturile marelui deschizător de drumuri şi clarvăzător Inochentie Micu Klein pe documente: „Episcop al valahilor”. Pe când actul de la 1948 a fost fără echivoc îndreptat spre distrugerea şi eliminarea BRU.

– BRU este acuzată de mulţi de intenţii prozelite şi de provocare de scandal pentru retrocedarea bisericilor, deşi nu mai are decât o mână de credincioşi.
– Am auzit adeseori aceste acuze, care au rolul precis de a putea afirma prin deducţie că greco-catolicii de fapt nu mai există şi nu avem la cine să dăm bisericile; au fost câţiva dar acum au devenit toţi ortodocşi, se afirmă.

Trebuie ştiut că credincioşii greco-catolici au devenit ortodocşi prin violenţă (datorită presiunilor securităţii împreună cu cei ataşaţi lor), prin înşelăciune, prin forţa împrejurărilor sau prin ignoranţă. Unii au revenit la Biserica strămoşilor lor după 1989, alţii din ignoranţă, din indiferentism, de frică sau din interes nu au revenit. Lipsa lăcaşurilor de cult, campania de dezinformare şi denigrare a Bisericii Catolice (instituită imediat după anul 1946 şi continuată pe alocuri şi astăzi) sau chiar presiunile exercitate asupra diferitelor persoane i-au determinat pe mulţi să nu revină. Trebuie să se ştie de asemenea că BRU nu urmăreşte să îi atragă pe credincioşii de alte confesiuni, dar nici nu va da afară pe nimeni dintre cei care vin cu bune intenţii. Considerăm însă că BRU are, ca şi celelalte Biserici Creştine, datoria evanghelică de a căuta oile proprii, rătăcite prin vitregia vremurilor. Avem datoria să îi cercetăm pe toţi foştii greco-catolici şi le spunem că BRU EXISTĂ, şi că pot reveni la Biserica părinţilor lor. Dacă nu doresc să revină, să rămână acolo unde sunt, dar să ştim că au făcut o alegere liberă, conştientă şi responsabilă. Să se ştie însă că dreptul de proprietate asupra propriilor bunuri rămâne în vigoare, chiar dacă este un singur credincios greco-catolic în viaţă.

– Unii afirmă că BRU de astăzi nu mai este continuatoarea BRU de dinainte de 1948, că este o altă Biserică, o creaţie a Conciliului Vatican II, a Bisericii Romano-Catolice. De fapt nici nu ar trebui să se numească la fel, ci, conform canoanelor, Biserica Catolică Orientală de Rit Bizantin Român.
– Mă bucur că se cunoaşte atât de bine Codul Canoanelor Bisericilor Orientale (CCEO) şi putem spune că din acest punct de vedere, teoretic a doua frază este corectă. Ceea ce însă nu se cunoaşte este faptul că BRU, la întâlnirile avute cu reprezentanţi ai Curiei Romane în perioada 1991-1994, a solicitat încă de la începutul discuţiilor bilaterale să păstreze titulatura Bisericii de dinainte de 1948, pentru că prin Ierarhii ei mărturisitori ai credinţei: Cardinal Alexandru Todea, IPS Ioan Ploscaru, IPS George Guţiu, PS Ioan Chertes, prin mulţimea de preoţi, călugări, călugăriţe şi credincioşi mărturisitori ai credinţei, încă în viaţă, se consideră în mod legitim continuatoarea de drept a BRU de dinainte de 1948. Solicitarea a fost acceptată şi titulatura oficială a BRU este: Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică.

– Se mai spune de asemenea că BRU a renunţat la multe obiceiuri şi tradiţii orientale, că s-a „latinizat”, şi că mulţi credincioşi ai ei se închină astăzi în biserici romano-catolice.
– În parte este adevărat, dar vina o poartă în primul rând aceia care ne-au îndepărtat de propriile biserici prin violenţă, ne-au arestat păstorii, Episcopi, preoţi şi călugări, obligându-ne astfel să ne căutăm alte biserici, alţi păstori. În al doilea rând, vina o poartă aceia care au acceptat bisericile furate, dar nu au păstorit turmele rămase pe drumuri.

Trebuie să se ştie că BRU urmează în prezent acelaşi calendar, se celebrează aceleaşi Sfinte Liturghii, iar în privinţa cărţilor de cult se utilizează reeditări ale cărţilor de dinainte de 1948 sau chiar Evangheliarul, Apostolierul, Penticostarul şi Mineiele ortodoxe. Practic, nu au fost excluse principii sau rituri de bază ale tradiţiei BRU de dinainte de 1948. Suntem conştienţi însă că, la nivelul mentalităţii şi al conştiinţei apartenenţei rituale, mai avem încă de lucru… Conform recomandărilor şi instrucţiunilor primite din partea Congregaţiei pentru Bisericile Orientale, trebuie desfăşurată o muncă de cateheză liturgică, la diferite nivele, prin conferinţe, acţiuni liturgice, cursuri de vară, etc. O muncă treptată, care necesită persoane pregătite, spaţii adecvate şi timp. Nu se poate reface în 10 ani ceea ce s-a distrus la nivelul conştiinţei spirituale timp de peste 40 de ani. Poate că tocmai aici ne-ar putea ajuta şi BOR, având în vedere că ritul şi tradiţia patristico-liturgică sunt aceleaşi. (va continua)