Cadou de Paşti de la România 1 – „Quo Vadis?”

27.04.2002, Bucureşti (Catholica) - În Săptămâna Mare după calendarul răsăritean, postul naţional de televiziune România 1 ne face ca şi cadou filmul „Quo Vadis?”, o ecranizare italiană din 1985 a romanului omonim al lui Henryk Sienkiewicz, în regia lui Franco Rossi. Filmul va fi difuzat în patru părţi, de marţi, 30 aprilie, până joi, 2 mai, de la ora 20.50, iar vineri, 3 mai, de la ora 20.35. În Roma primului secol după Cristos, în timpul domniei lui Nero (interpretat într-o manieră extravagantă de Klaus Maria Brandauer), creştinii sunt persecutaţi fără milă. Pe acest fundal înfloreşte o frumoasă, dar aproape imposibilă poveste de dragoste între un soldat roman, Vinicius (Francesco Quinn, fiul marelui Anthony Quinn), şi o tânără creştină, Ligia (Cristina Raines). În rolul sofisticatului Petronius apare Frederic Forrest, iar Max Von Sydow dă viaţă Apostolului Petru.

Henryk Sienkiewicz (1846-1916), unul dintre cei mai mari scriitori polonezi, a primit în 1905 Premiul Nobel pentru întreaga operă. El a terminat de scris „Quo Vadis?” în 18 februarie 1896. Câteva luni mai târziu recenzii deosebit de favorabile apăreau în presa mondială. În 1898 „Quo Vadis?” era unul dintre cele mai citite romane în SUA. Până în prezent a fost tradus în 48 de limbi şi publicat în peste 80 de ţări. Totodată, „Quo Vadis” se numără printre lucrările literaturii mondiale cel mai frecvent ecranizate. Imaginea Romei antice şi începuturile creştinismului prezentate de regizori au modelat puternic conştiinţa a milioane de oameni de-a lungul generaţiilor.

Redăm în continuare un fragment impresionant din roman: „Îndată mulţimea începu să cânte, la început încet, apoi din ce în ce mai tare, un imn ciudat. Vinicius nu auzise în viaţa lui un cântec asemănător. […] Păreau un fel de chemare în noapte, o rugăminte umilă de salvare din rătăcire şi întuneric. Capetele ridicate, păreau că văd pe cineva sus de tot, iar mâinile îl imploră să coboare. Când cântecul se termină, urmă un moment de aşteptare înfrigurată, intensă, încât şi Vinicius, şi tovarăşii săi se uitară în fără să vrea spre stele, parcă temându-se că are să se întâmple ceva neobişnuit şi că cineva o să se coboare într-adevăr. În Asia Mică, în Egipt şi chiar în Roma, Vinicius văzuse multe temple, cunoscuse multe religii şi auzise o mulţime de cântece, însă abia aici, pentru prima oară, văzu oameni care nu invocau zeitatea prin cântece numai ca să îndeplinească un ritual stabilit, ci din inimă, dintr-un adevărat dor după ea, aşa cum pot simţi copiii dorul după tatăl lor sau după mama lor.”