Muzica liturgică după Conciliul Vatican II
30.08.2002, Assisi (ZENIT/Avvenire) - Reforma care a urmat după Conciliul Vatican II a deschis mari posibilităţi pentru compozitori „atâta timp cât ei intră în spiritul ritului”, spune dirijorul Corului Capelei Sixtine. În ultimii 10 ani, Mons. Giuseppe Liberto a fost compozitorul oficial al Săptămânii Liturgice naţionale, care tocmai s-a desfăşurat în Assisi. Aici, el evaluează evoluţia liturgică după Conciliul Vatican II.
– În anul următor, reforma liturgică va împlini 40 de ani. Cum o evaluaţi, din punct de vedere muzical?
– Nu totul a fost valid, şi nu totul trebuie desconsiderat. Poate că trebuie să urmăm sfatul din parabola cu grâul şi neghina. Să le lăsăm să crească împreună, deoarece timpul secerişului nu a venit încă. Dar, între timp, să discernem.
– Care sunt deosebirile care trebuie făcute?
– Înainte de toate, există confuzie între muzica liturgică şi muzica sacră. Aceasta este deja o primă deosebire. Termenul de muzică sacră este destul de ambiguu, în timp ce obiectul muzicii liturgice este celebrarea. Şi cel care compune pentru celebrare trebuie să fie conştient de faptul că în Liturgie îl celebrăm pe Isus Cristos, Cuvântul întrupat. În loc de aceasta, de multe ori se crede că muzica din timpul ritului trebuie să se celebreze doar pe sine, într-un fel de automulţumire narcisistă care se slujeşte doar instrumental de celebrare. În acest fel, Liturgia se transformă într-un simplu spectacol şi un ritualism steril – tocmai ceea ce Conciliul a eliminat pentru totdeauna.
– Cu siguranţă nu trebuie să fie un spectacol, dar colegii Dvs din domeniul muzical se plâng de faptul că, în favoarea participării adunării, reforma liturgică a redus propriile lor graniţe.
– Trebuie să se înţeleagă şi acest lucru. Adunarea este tot poporul lui Dumnezeu, care se adună pentru a-l celebra pe Cristos. Această adunare este împărţită în diferitele ei forme de slujire. Astfel, conducătorul adunării cântă în această calitate, diaconul ca diacon, psalmistul ca psalmist, şi tot astfel corul. Răspunsul vine de la poporul lui Dumnezeu, care aclamă, etc. Nu toţi trebuie să cânte totul, ci fiecare potrivit propriului minister. Şi trebuie să se compună diferit pentru fiecare, tocmai aceasta fiind provocarea. Adesea, există unii care abordează muzica liturgică fără a le fi clare aceste diferenţe.
– Este deci doar o problemă de formare?
– Consider că da. Există zone pentru compozitori şi muzicieni, şi acestea sunt foarte mari, cu condiţia ca ei să intre în spiritul cerut de reformă, şi cu privire la formele muzicale. Astăzi, multe forme muzicale vechi nu mai sunt potrivite în Liturgia Conciliului Vatican II. Trebuie să fim conştienţi de acest lucru. În schimb, mulţi gândesc la modul opus: „Deoarece muzica mea nu se potriveşte în Liturgie, reforma liturgică a dat greş”. Dimpotrivă, deoarece sunt incapabili să scrie muzică în moduri mai elaborate şi mai complexe, ei reduc totul la un fel de minimalism muzical, care adesea nu este altceva decât prost gust. Calea corectă este însă formarea. Muzicianul care doreşte să compună pentru Liturgie trebuie să aibă o educaţie liturgică specifică.
– Pentru a încheia, care este sfatul dirijorului Corului Capelei Sixtine pentru cineva care doreşte să fie fidel Conciliului Vatican II?
– Deoarece munca este doar la început şi toţi studiem, sfatul meu este de a se evita trei atitudini foarte periculoase: idealismul – muzica fiind o expresie a subiectivismului; romantismul – muzica în care totul este o rezonanţă a unui Dumnezeu necunoscut; şi funcţionalismul – muzica redusă la un simplu ornament centrat pe sine însuşi. Totuşi, dacă muzica sacră nu devine muzică sfântă, adică în slujba celebrării, nu vom avea niciodată o adevărată muzică liturgică.
