Mitropolitul Daniel despre tradiţia şi înnoirea harismei Episcopului

19.09.2002, Durău (Catholica) - Tema pe care Mitropolitul Daniel Ciobotea, al Moldovei şi Bucovinei, a prezentat-o în cadrul colocviului ecumenic internaţional desfăşurat la Durău în 17-19 septembrie 2002, a fost „Episcopul – păstor al Bisericii locale şi păstrător al credinţei universale. Tradiţie şi reînnoire a unei harisme fundamentale”.

În introducere, Mitropolitul a remarcat faptul că actualul context plin de schimbări multiple şi rapide cere din partea Bisericilor „o adaptare adecvată a orientării lor spirituale, a metodelor şi mijloacelor de pastoraţie şi misiune, cu scopul de a mărturisi fidelitatea faţă de Hristos-Dumnezeu şi faţă de Evanghelia Sa, dragostea faţă de credincioşii încredinţaţi Episcopilor şi preoţilor spre păstorire pe calea mântuirii, precum şi responsabilitatea creştinilor pentru viaţa societăţii umane în general”.

IPS Daniel a mai spus: „Cea mai mare demnitate şi cea dintâi datorie a Episcopului este aceea de a fi slujitor şi mărturisitor al prezenţei şi preoţiei active a lui Hristos prin Duhul Sfânt în Biserica Sa. (…) Episcopul este cel dintâi Învăţător al Evangheliei, cel care prezidează celebrarea Sfintei Euharistii”. Încă din primele veacuri ale Bisericii, Episcopul a fost considerat „cel care ţine locul lui Hristos sau al lui Dumnezeu” (Sf. Ignatie Teoforul), „nu ca şi cum ar înlocui pe Hristos, ci în comuniune spirituală cu El”.

Înalt Preasfinţitul a subliniat faptul că „Episcopul este arhipăstor pentru eparhia sau dieceza sa, dar în acelaşi timp el este împreună-slujitor, coliturghisitor şi coresponsabil în şi pentru Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească a lui Hristos. El este prim slujitor al lui Hristos pentru oameni în Biserica locală nu înţeleasă ca fragment, ci ca o epifanie sau manifestare într-un loc şi într-un timp anume a Bisericii soborniceşti/catolice a lui Hristos din toate timpurile şi din toate locurile”.

„Datoria principală a Episcopului de a învăţa drept Cuvântul adevărului mântuitor implică astăzi o pregătire teologică şi spirituală (rugăciune) permanentă, mult discernământ spiritual, multă inspiraţie din viaţa şi învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii care au fost păstori, consultare cu alţi Episcopi contemporani, consultare cu teologi şi duhovnici contemporani care reuşesc să facă relevantă pentru astăzi Evanghelia lui Hristos şi Tradiţia Sfântă a Bisericii, fără a le trăda”.

Vorbind despre contextul actual al lumii şi al Europei, Mitropolitul Daniel a arătat faptul că „Europa este astăzi continentul care îmbătrâneşte cel mai repede şi se decreştinează în mod evident”; Bisericile sunt adesea privite „numai ca factori de reconciliere sau ca instituţii de caritate şi solidaritate”; „omul secularizat nu vede nici necesitatea nici utilitatea rugăciunii”; „când religiozitatea este descoperită, ea nu se mai manifestă neapărat sub forma Bisericilor tradiţionale, ci sub forme noi, adesea sincretiste, de o religiozitate difuză”.

În acest context, Episcopul trebuie „să facă distincţie între diversitate sfântă care îmbogăţeşte comuniunea şi diversitate-adversitate, care slăbeşte comuniunea, relativizează credinţa şi dezorientează viaţa creştină, punând în pericol mântuirea credincioşilor”; să îşi exercite slujirea „împreună cu clerul şi cu toate unităţile şi instituţiile bisericeşti din eparhie: parohii, mănăstiri, şcoli, centre culturale, organizaţii creştine laice”; „să discearnă harismele sau darurile noi autentice pe care Duhul Sfânt le aduce în Biserică prin clerici şi mireni de vârste diferite, de profesiuni diferite”.

„Pastoraţia în vederea întăririi comuniunii eclesiale, a reconcilierii şi reînnoirii duhovniceşti implică astăzi şi folosirea mijloacelor de comunicare în masă cu mult discernământ şi pricepere”, a arătat Înaltul Ierarh. De asemenea, „lucrarea misionară cu copiii, cu tineretul, cu familia au devenit astăzi o urgenţă misionară de primă necesitate, pentru că toată terminologia de bază a Bisericii: părinte, maică, fiu, fiică, frate, soră provine din viaţa familiei, numită `ecclesia domestica`, o şcoală spirituală a credinţei şi vieţii creştine. Sfinţenia familiei şi sfinţenia mănăstirii sunt două mari daruri pentru misiunea Bisericii azi.”

„Aproape toate Bisericile din lume sunt astăzi preocupate de problemele pe care le crează o aplicare nespirituală a progresului ştiinţelor vieţii în raport cu demnitatea umană. Legalizarea clonării, a avortului, a eutanasiei, a suicidului asistat – pune noi probleme de ordin pastoral. Este nevoie în primul rând de intensificarea consultării şi cooperării între păstorii Bisericii şi oamenii de ştiinţă credincioşi, pentru a găsi răspunsuri noi, un limbaj adecvat şi argumente convingătoare privind apărarea identităţii şi demnităţii naturii şi vieţii umane, ca dar sfânt al lui Dumnezeu.”

Mitropolitul ortodox şi-a încheiat discursul sub semnul bucuriei: „Multele dificultăţi ale slujirii episcopale ne îndeamnă să ne apropiem însă, prin rugăciune, trăire şi lucrare, şi mai mult de Hristos-Capul Bisericii, de Sfânta Treime şi de Sfinţii lui Dumnezeu, să facem experienţa bucuriei Învierii, care izvorăşte din Cruce, din dăruirea de sine lui Dumnezeu şi oamenilor”.