Astăzi, evanghelizarea necesită descoperirea frumuseţii
05.12.2002, Madrid (ZENIT) - Pentru a-l vesti pe Cristos şi mesajul său, creştinii trebuie să fie capabili să prezinte din nou frumuseţea în deplinătatea ei, afirmă unul dintre cei mai mari artişti contemporani, Ivan Rupnik, autorul capelei „Redemptoris Mater”, capela privată a Papei Ioan Paul al II-lea.
Părintele iezuit Marko Ivan Rupnik, artist, teolog, poet, şi-a prezentat opera la 2 decembrie în Universitatea San Pablo-CEU din Madrid, o dată cu publicarea ediţiei spaniole a cărţii „Capela `Redemptoris Mater` a Papei Ioan Paul al II-lea”.
Evenimentul a fost prezidat de Cardinalul Arhiepiscop de Madrid, Antonio Rouco Varela, şi s-a bucurat de prezenţa autorului însuşi, pr. Rupnik SJ, care a oferit o strălucită prezentare audio-vizuală a capelei.
Capela, spaţiu de celebrare liturgică, constă din patru pereţi, o boltă şi un impresionant mobilier (baptisteriul/vasul pentru apă sfinţită, catedra papală, amvonul central şi altarul) opere ale unui artist ceh, Otmar Oliva, care a îmbinat în sculpturile sale temerile şi speranţele secolului al XX-lea.
O operă de artă în piatră şi smalţ, un material dur din care reiese energia, viaţa, dinamismul, vitalitatea nu dezorientată sau instinctivă ci ritmată, orientată, cu simţ, „sonoră”; orientată spre convergenţa persoanelor, a cerului şi a pământului, într-o întâlnire care se transformă în spaţiu de iubire, de comuniune. Şi totul converge spre Cristos, fiecare perete, fiecare figură, fiecare chip (cu excepţia păcătosului încăpăţânat).
Pr. Rupnik descrie el însuşi această frumuseţe, în interviul realizat de Pablo Cervera.
– Sunteţi preot iezuit, artist, poet, teolog, profesor… Ce uneşte aceste dimensiuni aparent atât de puţin conciliabile?
– Persoana mea. M-am născut în Alpii sloveni şi îmi amintesc că de mic mergeam cu tata care, cum se topea zăpada, arunca pietrele din câmp ca să pregătească terenul fertil. Îmi amintesc că făcea semnul crucii asupra câmpului înainte de a lucra. Mâinile lui atingeau pietrele şi pământul cu o sacralitate liturgică. Iar seara când părăsea câmpul, pământul avea înfăţişarea schimbată. Atunci am auzit rugăciunea pe care am învăţat-o pentru Prima Împărtăşanie: „Trimite Duhul tău ca să reînnoiască faţa pământului”. Cred că aici rezidă începutul vocaţiei mele sacerdotale şi artistice, şi totodată începutul unităţii.
Nu m-am simţit niciodată împărţit. Am o clară percepţie unitară asupra propriei mele persoane. Sunt preot şi teolog, într-un anumit fel, tocmai pentru că sunt artist, şi sunt artist, într-un anumit fel, tocmai pentru că sunt teolog.
– Ca preot şi artist, ce loc consideraţi că ocupă în misiunea Bisericii frumuseţea, artele plastice?
– Arta contemporană s-a răzvrătit desigur împotriva unei noţiuni romantice, idealiste a frumuseţii. Astăzi, un pictor contemporan s-ar simţi jignit dacă cineva ar spune că opera sa este frumoasă. În acelaşi timp, arta contemporană promovează, puţin câte puţin, o viziune reînnoită a frumuseţii. Cu greu şi uneori cu multe obstacole. Unul dintre ele este psihologismul estetic: este frumos ceea ce mă face să mă simt bine. Pavel Florensky spune că adevărul revelat este iubire şi că iubirea împlinită este frumuseţe. Frumuseţea este, apoi, sfera de comuniune unde realităţile se cheamă unele pe altele şi prin intermediul uneia se ajunge la alta. Însă comuniunea se realizează prin sacrificiu. Adevăratul sacrificiu este posibil numai ca act de renunţare liberă dintr-o iubire puternică. Asta este Paştele. Paştele este iubirea lui Dumnezeu trăită în istorie, şi acest lucru este o dramă. Adevărata frumuseţe nu este cosmetică, nici romantism, nici idealism, ci o dramă a unificării lumii. Principiul frumuseţii este, apoi, atracţia, fascinaţia, nu demonstraţia, nu o argumentare siropoasă. Pentru evanghelizarea lumii contemporane consider că este mai important principiul estetic al Bisericii, adică, viaţa Bisericii ca fascinaţie care atrage, care impresionează datorită stilului de viaţă. Acest lucru creează în jurul Bisericii o simpatie sănătoasă şi nu temeri, angoase şi conflicte. Astfel se afirmă principiul liberei adeziuni.
– Cum a apărut ideea de a realiza capela `Redemptoris Mater`? A cui a fost iniţiativa?
– Cu siguranţă au fost un episod important exerciţiile spirituale pe care le-a ţinut pr. Tomas Spidlik pentru Sfântul Părinte şi Curia Romane în 1995. Iniţiativa a fost chiar a Sfântului Părinte, şi a fost dorinţa sa expresă de a renova Capela `Redemptoris Mater` cu o artă capabilă să scoată în evidenţă comorile Europei creştine orientale şi occidentale, cei „doi plămâni” de care vorbea Ivanov, o expresie pe care Papa a folosit-o atât de frecvent. Poate că şi Sfântul Părinte cunoştea pictura mea, cercetările mele atât în pictură cât şi în teologie în această linie a celor „doi plămâni”. Concretizarea a venit o dată cu cadoul pe care Colegiul Cardinalilor i l-a oferit Papei cu ocazia aniversării de aur a preoţiei Sfântului Părinte: o sumă de bani de care urma să dispună după cum credea mai potrivit. Iar el a decis această restaurare a capelei.
– Pare provocator faptul că într-un moment de nihilism şi de gol în domeniul gândirii, al artei, etc. ţâşneşte cu atâta forţă de materie, culoare şi viaţă un stil artistic care se confruntă cu modernitatea. Ce se găseşte în spatele acestui stil de creaţie?
– Eu am aparţinut artei contemporane, abstracte, un spaţiu de avangardă, şi cred că cunosc din interior spiritul acestor curente. Însă atât întâlnirea mea cu părintele meu spiritual, pr. Spidlik, cât şi studiul asupra părintelui poeziei simboliste ruse, Ivanov, precum şi întâlnirea cu arta paleocreştină, m-au făcut să îmi dădeam seama din ce în ce mai mult că arta este o slujire, şi că artistul nu poate doar să se exprime pe sine. S-a născut în mine nevoia de a descoperi arta ca slujire a înţelepciunii vieţii, adică, arta ca transmiterea a acelor mistere ale vieţii care ne ajută să trăim în aşa fel încât viaţa noastră să nu se volatilizeze, ci să dăinuiască. În timpul Paştelui, acum câţiva ani, am avut o viziune clară a faptului că principiul creator este iubirea. Şi că, tocmai de aceea, trebuie să ţin cont de ceilalţi. Nu să îmi afirm voinţa proprie, ci să încerc să eliberez în lume voinţa Creatorului care rezidă deja în tot ceea ce există. Cu cât percepeam mai bine vocaţia mea de artist ca asceză, ca monahism, cu atât mai mult se recunoşteau oamenii în arta mea, cu atât mai puternică era adeziunea acestora. Învăţ mereu tot mai mult să nu impun viziunea mea, ci să o descopăr în lume, în ceilalţi, în istorie. Drama modernităţii constă în absenţa înţelepciunii contemplative.
– Cum să construim biserici noi frumoase?
– Înfruntând manierismul repetitiv, tentaţiile modei, eliberându-ne de temeri şi prejudecăţi şi, totodată, de categoriile unei arte care se expune în galerii. Să nu ne gândim că orice artă pusă în Biserică devine automat artă sacră. Arta, marea artă, aşa cum spune Ivanov, se naşte din viaţă, se îndreaptă spre viaţă. Un artist cu o puternică viaţă de comunitate în Biserică, cu o puternică viaţă spirituală, dar care a pătruns adânc în limbajul artei contemporane, va fi capabil să creeze o artă puternică, în care va vibra viaţa. Tocmai pentru că nu o va crea într-un laborator, singur, ca un capriciu psihologic, sau ca o compensaţie economică, ci o va crea în lăuntrul unei îmbinări de contacte reale cu viaţa. Marile epoci din trecut ne învaţă că bisericile se pot construi numai împreună. Trebuie promovat acest principiu eclezial în construcţiile bisericilor. În caz contrar, vom continua să considerăm că bisericile, la exterior, sunt construcţii interesante, care seamănă din ce în ce mai puţin cu o biserică, iar în interior vom avea un spaţiu incomod pentru ceea ce va trebui să fie funcţia liturgică, iar pereţii, vitraliile vor avea pe ici pe acolo câte un ornament mai degrabă anemic, sau un pumn în stomacul unei arte violente mutate direct din muzeu în liturgie. Cred că problema vizează credinţa. Liturgia este actul cel mai liber şi mai gratuit prin care îl recunoaştem pe Domnul, îl celebrăm pe Domnul, celebrăm mântuirea noastră. Dacă nu avem credinţă, liturgia este prima care suportă criza, deoarece nu se vede rolul ei. Acelaşi lucru se întâmplă cu spaţiul liturgic. Bisericile frumoase sunt necesare, însă vor apărea acolo unde biserica este vie, unde există o comunitate eclezială, unde există frumuseţe care înseamnă unitate. Biserica construită trebuie să exprime această unitate, şi de aceea va fi frumoasă şi va fi mereu expresie a marilor sacrificii ale credincioşilor, dar şi a marilor sacrificii ale arhitecţilor şi artiştilor.
