Pastorala de Crăciun 2002 a Patriarhului Teoctist
22.12.2002, Bucureşti (Viaţa Cultelor) - Că „Dumnezeu este cu noi” nu mai este nici o îndoială de aproape două mii de ani. Întreaga istorie a omenirii ne stă mărturie neclintită întru susţinerea acestui fapt. Dar este cu totul firesc să ne şi străduim să adeverim prin tot ceea ce facem că acest adevăr, „Dumnezeu este cu noi”, dă sens vieţii noastre şi lumii, rodeşte în sufletele şi faptele noastre prin iubirea sfântă dintre noi, prin slujirea şi ajutorarea semenilor noştri: orfani, bolnavi aflaţi în spitale pe patul de suferinţă, sau prin salvarea celor robiţi de păcatele distrugătoare de suflet, şi plineşte viaţa pentru care a venit în lume Fiul lui Dumnezeu (Ioan 10, 10). Sfinţenia absolută nu poate însă răbda încălcarea, din nepăsare sau cu rea voinţă, a poruncilor sfinte. Dumnezeu, despre Care Proorocul scrie că are: „Ochiul prea curat ca să mai vadă rele” (Avacum 1,13), nu trece cu vederea fărădelegile săvârşite cu bună ştiinţă sau cu vicleşug. Mesajul acestei Sărbători, că Fiul lui Dumnezeu, din iubirea Sa pentru lume, se află acum în Biserică şi în sufletul fiecăruia dintre noi, această realitate, spre a fi îndeplinită, depinde totuşi şi de voinţa noastră, de felul cum se cuvine să împodobim viaţa cu frumuseţea faptelor bune, iar cămara cea de taină a fiinţei noastre lăuntrice, inima, să o păzim neîntinată.
De aceea, fraţii mei întru dreptmăritoarea credinţă, să înţelegem corect buna şi îngereasca vestire a Naşterii Domnului: că Dumnezeu este cu noi în măsura în care şi noi suntem cu El prin credinţă, nădejde şi dragoste, aripile zborului nostru sufletesc spre desăvârşire. Domnul Hristos Însuşi ne atrage luarea-aminte că aceste virtuţi nu sunt simple cuvinte sau abstracţiuni, ci realităţi hotărâtoare pentru viitorul nostru în veşnicie, încredinţându-ne: „De Mă iubeşte cineva, el va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi şi Noi vom veni la el şi Ne vom face locaş la el” (Ioan 14, 23). Este limpede deci că iubitorii lui Hristos, Domnul, iubesc mai întâi Sfânta Sa Biserică, întemeiată pe pământ şi în ţara noastră prin lucrarea Duhului Sfânt şi prin predica Sfântului Apostol Andrei, şi se bucură cu o bucurie sfântă, cântând împreună cu Isaia proorocul: „cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu”. (…)
Fraţi şi surori în Domnul, dorinţa oricărui creştin adevărat se cuvine să tindă, să urce şi să ajungă la starea harică, eliberându-se de orice stavilă ce-l desparte de bucuria trăirii în Hristos şi în iubire cu semenii. Dorul acesta dumnezeiesc, scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul, Dumnezeu l-a aşezat în inima omului. Dacă luăm aminte la aceste cuvinte, mai ales în timpul acesta pe care îl străbatem cu atâtea greutăţi, ne dăm seama de rolul vieţii omeneşti care trebuie să aibă o cârmă sfântă. Şi aceasta, când lumea în general, dar îndeosebi cea creştină, simte tot mai dureros despărţirea şi înstrăinarea multora de tulpina Bisericii cea una, lipsa valorilor supreme ale vieţii, ale familiei, rătăcirea tineretului, lipsa moralei din viaţa societăţii, a adevărului şi dreptăţii. Lipsită de aceste lumini, o parte din omenire se zbate pe de o parte în păcate grele, abuzuri şi în necunoştinţă, în lipsuri şi greutăţi, iar pe de altă parte se află pradă urii şi chiar războaielor, uneori fratricide. Progresul uimitor al ştiinţei, tehnicii, civilizaţiei şi culturii n-a izbutit să modeleze omul în aceeaşi măsură încât minunatele descoperiri ale ştiinţei să-i folosească întregii omeniri, care încă se confruntă cu foametea, bolile şi sărăcia. (…)
Câtă vreme mărturisim în inima, viaţa şi rostul fiecăruia dintre noi că „Dumnezeu este cu noi”, să fim încrezători în puterea credinţei şi iubirii, care vor topi barierele dintre oameni şi naţiuni, spre a se regăsi în duhul frăţesc, în universul încredinţat de Dumnezeu omului spre îndestulare sufletească şi materială. Acest adevăr ne încredinţează că, oricât au încercat adepţii ateismului militant să smulgă în deceniile de aprigă prigoană rădăcinile credinţei în Hristos din tărâmurile câştigate pentru credinţa cea mântuitoare de suflet, adusă în lume acum mai bine de două mii de ani, aceste rădăcini creştine s-au dovedit a fi prea adânci ca să poată fi smulse prin vreo strategie lumească. Pe cât de zguduitoare au fost încercările prin care a trecut Biserica în întreaga sa istorie, pe atât de tare a strălucit pretutindeni în lume crezul prezenţei lui Dumnezeu în sufletele milioanelor de mărturisitori ai acestui Adevăr, asemenea martirilor din primele secole. În semn de adâncă preţuire, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a rânduit texte liturgice pentru cinstirea celor ce şi-au dat viaţa, tineri şi vârstnici, în decembrie 1989, pentru cei ce au suferit sau chiar au murit în închisori, în lagăre sau deportări, în secolul XX, s-a hotărât ca fiecare eparhie să întocmească cu atenţie liste cu numele lor, spre a-i cinsti cum se cuvine şi a ne ruga pentru ei. (…)
Dar pentru ca Europa de azi şi cea de mâine să poată păstra în deplină siguranţă acest tezaur spiritual de nepreţuit – credinţa în adevăratul Dumnezeu, credinţă fără de care supravieţuirea civilizaţiei de obârşie creştină este puţin probabilă -, trebuie ca fiecare purtător şi mărturisitor al valorilor evanghelice să le facă pe acestea vădite în toate manifestările existenţei sale. Căci înainte de a zidi o comuniune interumană de proporţiile celei spre care năzuiesc astăzi lumea şi Europa, se cuvine să ne amintim că renaşterea omului şi a lumii începe din interior, din inima şi conştiinţa lui, vistieria şi izvorul valorilor supreme ale acestei fiinţe. Aceasta poate ajunge la desăvârşire numai prin puterea şi în lumina harului Duhului Sfânt. Doar aşa, prin reaşezarea celor lăuntrice în bună rânduială, prin cultivarea dialogului iubirii creştine şi prin extinderea grijii fiecărui om faţă de toate şi de toţi cei cu care împreună-vieţuieşte, se va ajunge şi la o mai dreaptă cumpănire în privinţa împărtăşirii tuturor oamenilor de bunurile acestei lumi, aşa cum voieşte Însuşi Ziditorul ei, Dumnezeu Cel în Treime lăudat. (…)
Să ne rugăm cu căldură ca acum – când Ţara şi poporul nostru se află alături de ţările europene, cu care am fost de secole împreună – această apropiere a celor mulţi să înfăptuiască şi acel dialog al credinţei în Dumnezeu, întru iubirea dreptăţii, a virtuţii, spre apărarea vieţii şi libertăţii tuturor popoarelor lumii, şi ajutorarea celor fără de ajutor, şi hrănirea celor mulţi. În toate acestea să avem convingerea că Pruncul Iisus sălăşluieşte şi întru cele mai dinăuntru ale noastre; să ne îndreptăm paşii pe calea păcii lui Hristos, Stăpânul nostru şi al lumii! (…)
Poposind în mijlocul vostru cu acest cuvânt pastoral, prea iubiţii mei fraţi şi fii duhovniceşti, vă îmbrăţişez cu părintească dragoste întru Hristos Domnul şi Dumnezeul nostru, adresându-vă, cu prilejul Sfintelor sărbători ale Crăciunului, Anului Nou – 2003 şi Bobotezei, strămoşeasca şi tradiţionala urare: Sărbători fericite şi La mulţi ani! (…)
