New Age, răspuns greşit la căutarea sensului (I)

18.03.2003, Torino (Catholica) - Massimo Introvigne, specialist în noile mişcări religioase şi director al Centrului de studii pentru Noile Religii (www.cesnur.org), în cadrul unui interviu oferit agenţiei Zenit analizează documentul despre New Age publicat în februarie de Consiliul Pontifical pentru Cultură.

– Ce este New Age?
– Sociologii şi istoricii religiei care s-au ocupat de această temă spun că nu este vorba de o mişcare religioasă, de o religie sau de o sectă – termen pe care şi Vaticanul îl foloseşte cu grijă, explicând că îl utilizează în sens „sociologic” şi nu cu sensul peiorativ curent (cf. nota 9) -, ci este vorba de rezultatul unei reţele mondiale, care leagă centre şi grupuri care au în comun câteva teme de referinţă, dar fără ca această legătură să fie stabilă, permanentă sau ierarhică pentru a crea o mişcare.

Reţeaua New Age nu poate fi definită în mod precis, dar poate fi descrisă din punct de vedere psihologic, istoric, sociologic sau doctrinal. Diferitele componente ale reţelei pot fi catalogate după interesele lor psihoterapeutice, religioase sau politice. Acestea provin din fenomenul New Age dar într-un fel sunt modificate de participarea lor la reţea.

Ceea ce uneşte reţeaua New Age este un spirit „alternativ” faţă de tradiţia religioasă predominantă în Occident, care este cea creştină, şi speranţa într-o eră nouă, adică în New Age sau Era Vărsătorului, care va lua locul Erei Peştilor. Din acest punct de vedere, un studiu istorico-sociologic trebuie să ţină cont de elementul doctrinal, deşi New Age declară că nu are doctrină, cel mult propune o „vagă spiritualitate”, lăsând în seama celui care interpretează sarcina reconstruirii doctrinale.

O altă perspectivă contrară vine din mişcarea protestantă-evanghelică „împotriva sectelor”, care vede în New Age „secta” (sau mai degrabă „cult”, în engleză) ultimă, adică secta sectelor. Făcând referinţă la aceeaşi apologeţi ai New Age care vorbesc – în sens pozitiv – de „conspiraţia Vărsătorului”, câţiva alţi autori evanghelici şi fundamentalişti (uneori urmaţi şi de câţiva catolici) văd în spatele New Age un mare complot şi o organizaţie puternică, dotată cu structuri în parte secrete, destinate să distrugă creştinismul.

Există o versiune laică a acestei ipoteze de complot, al cărei principal reprezentant este politologul francez Michel Lacroix, conform căruia New Age ar fi o conspiraţie cu caracter politic care are legături îngrijorătoare cu naţional-socialismul (o ipoteză pe care o consider cu totul eronată).

Între cele două perspective de descriere a fenomenului, documentul Vaticanului se situează pe drumul trasat de cercetările istorico-sociologice, afirmând că „New Age nu este o mişcare în sensul care se atribuie în mod normal expresiei `Mişcare Religioasă Noua`, şi nu este nici ceea ce se înţelege în mod obişnuit prin termenul de `cult` sau de `secta` „(n. 2).

Este mai degrabă rezultatul unei „reţele mondiale”, pe care documentul o descrie printr-o schemă asemănătoare cu cea folosită de mine în cartea „New Age & Next Age” (Piemme, Casale Monferrato 2000), carte pe care documentul o citează în repetate rânduri, precum şi studiile lui Wouter Hanegraaff, J. Gordon Melton şi Paul Heelas, din sectorul de cercetare academică asupra New Age.

Fiind vorba de un document al magisteriului catolic, se insistă pe drept asupra posibilităţii de a face să rezulte – chiar cu dificultăţile pe care acest lucru le implică – un cadru doctrinal coerent, reconstruit plecând de la autorii citaţi mai devreme, precum şi de la studiile lui Christoph Bochinger. Se face referinţă (uneori datorită influenţei sale în Franţa) şi la poziţiile lui Michel Lacroix, din care documentul ia câteva puncte, dar ipoteza sa poate fi considerată conform documentului „exagerată” (n. 2.3).

– New Age are o atât de mare influenţă încât două organisme ale Vaticanului să redacteze un document pe această temă?
– Ceea ce manifestă astăzi New Age este ceea ce documentul numeşte o involuţie narcisistă: de la marile utopii sociale trece la a propune intrarea în mod individual, privat în „Noua Eră”. Dar atenţie: pasul de la etapa utopică la cea narcisistă nu înseamnă că există mai puţine persoane implicate, şi nici că acest caracter al său „alternativ” al problemei de fond faţă de credinţa creştină nu se menţine în radicalitatea sa ireductibilă.

Dat fiind faptul că New Age nu este o mişcare sau un „cult” („sectă”), nu are membrii înscrişi, nici lideri recunoscuţi sau membrii botezaţi. Este greu de spus câte persoane fac parte din New Age; în plus, însăşi categoria de apartenenţă este nepotrivită în acest caz: New Age este o influenţă, nu o apartenenţă, nu cere convertire ci inspiră senzaţii. Tocmai datorită naturii sale răspândite şi dubioase Biserica o consideră deosebit de periculoasă. Cineva nu poate deveni raelian fără să ştie, dar poate să-şi însuşească idei din New Age fără să-şi dea seama.