Karol Wojtyla: Doctrina socială a Bisericii (I)

15.05.2003, Roma (Catholica) - În vara anului 1978, filosoful Vittorio Possenti îi lua un interviu Arhiepiscopului de Cracovia din acea vreme, Cardinalul Karol Wojtyla, în care cel are avea să devină câteva luni mai târziu Papa Ioan Paul al II-lea dezbate unele teme ale doctrinei sociale a Bisericii. Publicăm o selecţie a acestui interviu – preluat din cotidianul italian `Avvenire` -, care va apărea curând publicat integral la Editura Universităţii din Lateran, într-un volum semnat de Papa însuşi: „Doctrina socială a Bisericii”.

– Care este originalitatea şi specificul doctrinei sociale a Bisericii?
– Da, cred că forţa substanţială a doctrinei sociale a Bisericii – şi deci a doctrinei sociale catolice – este originalitatea ei. Sunt convins de această originalitate, pe care o înţeleg şi ca adecvare specifică la realitate. Această originalitate (sau, dacă vrem, specificitate) a doctrinei sociale catolice corespunde originalităţii Evangheliei înseşi: în ea îşi are rădăcinile şi temelia.

Evanghelia, însă, este originală nu doar prin „teologia”, ci şi prin „antropologia” ei. Evanghelia este originală prin modul său propriu de a vedea (sau de a revela!) totalitatea problemelor omului, şi desigur a problemelor omului în dimensiunea comunităţii, în dimensiunea vieţii sociale. Prin cuvântul „originalitate” încerc să înţeleg şi adecvarea specifică la realitate. Prin misterul Întrupării, întreaga realitate umană, şi deci şi realitatea socială, a căpătat dimensiunea sa divino-umană.

Desigur, acesta nu este singurul motiv de originalitate a doctrinei sociale a Bisericii, chiar dacă nu încetează să fie motivul cel mai profund. Am spus totuşi că originalitatea acestei doctrine constă în viziunea globală, proprie ei, asupra problemelor omului. Şi aici sunt mai multe motive. De exemplu, importanţa enormă pe care o are pentru doctrina socială a Bisericii dogma păcatului original, conştientizarea lui eliberând practica socială de iluzii „idealistice” (vezi Rousseau), şi permiţând să se caute raportul corect între conţinutul poruncii şi sfatul evanghelic.

Există, au existat mereu, în sectorul economico-social, soluţii care păreau în sine perfecte, dar care în realitate, sau în practică, devin ocazii pentru noi nedreptăţi, dau curs răului sub o formă nouă… Îmi vin în minte şi cuvintele scrise de Papa Leon al XIII-lea în `Rerum novarum`, legat de medicamentele care pot fi uneori mai periculoase decât boala însăşi. Domeniul social era şi va rămâne mereu teren pentru reforme continue; şi este normal să fie aşa.

Pentru a determina direcţia corectă a acestor reforme, cred că este esenţial să îl cunoaştem pe om bine şi în profunzime, „să ştim ce e în lăuntrul omului”, cum spunea Cristos (Ioan 2,25). Se spune că doctrina socială a Bisericii marchează acea `aurea mediocritas` dintre liberalism şi marxism. Este acceptabilă o asemenea opinie? Desigur, sunt mulţi care o acceptă. Mie nu mi se pare nici corectă nici întemeiată. Liberalismul şi marxismul provin dintr-o rădăcină comună, care este materialismul mai ales sub formă de economism. Acest lucru comportă subordonarea persoanei la scopuri, atât teoretic cât şi practic.

Chiar dacă aceste două direcţii sunt între ele în contrapoziţie netă, se întâlnesc pe un teren comun. Originalitatea Evangheliei, şi deci şi a doctrinei sociale pe care Biserica o extrage din ea, constă într-o rădăcină cu totul diferită, într-o viziune diferită asupra omului în lume, deoarece pleacă de la recunoaşterea transcendenţei sale ca persoană, şi acest lucru determină la baza ei raportul cu întreaga ordine economică, cu producţia, munca, sistemul politic. Marxismul este practica şi doctrina revoluţiei claselor. Cred că mai adânc în inima omului şi în cea a omenirii e înscrisă acea „revoluţie a Duhului” pe care a adus-o Cristos.

– Care sunt motivele pentru care, aproape deodată, încrederea multor catolici faţă de doctrina socială a Bisericii a scăzut, şi s-a trecut de la o acceptare care în trecut părea uneori superficială la o refuzare care nu pare a fi motivată?
– Multe dintre rezervele avansate faţă de doctrina socială a Bisericii (sau mai bine spus, faţă de doctrina socială catolică) privesc, dacă pot să spun aşa, însăşi forma doctrinală, modul şi stilul structurării. Din acest punct de vedere, doctrina socială catolică este acuzată de „abstractizare”, că are un „caracter mai ales deductiv”, puţin deschis empirismului şi inducţiei, adică spre ceea ce este contribuţia în acest sector a numeroase şi avansate ştiinţe particulare. Putem să tragem foloase din astfel de obiecţii, fără a renunţa la fundamentele sistemului, fără a pierde nimic din valorile interioare.

Dacă în schimb avem de a face – aşa cum rezultă din această întrebare – cu refuzarea doctrinei sociale a Bisericii de către oameni şi ambiente catolice, atunci nu mai este vorba de „forma doctrinală”, de stil şi de modul de a o aplica. Nu mai este vorba doar de optica „academică”. Pentru a răspunde la întrebarea: despre ce este vorba?, trebuie să mergem la sfera motivaţiilor. La baza procesului care ne interesează nu se află oare o oarecare ignorare a substanţei înseşi a lucrurilor, sau o cunoaştere superficială sau ocazională care priveşte doar elementele secundare (chiar nesemnificative), fără a merge până la esenţa problemei?

În al doilea rând: se ştie că în acest domeniu se alunecă foarte uşor pe de o parte în iluzie, în farmecul sloganurilor, în jocul conjuncturilor politice divergente. Aşadar, nu avem oare de-a face cu o comparaţie între „doctrina socială” şi un fel de „propagandă socială”? Un factor important (în unele cazuri chiar decisiv) este desigur „ineficienţa” organizării, şi de exemplu a partidelor politice care fac referinţă la Biserică şi la doctrina ei socială. Dar acest lucru nu înseamnă a cenzura această doctrină! Cred că nu.