Karol Wojtyla: Doctrina socială a Bisericii (II)
16.05.2003, Roma (Catholica) - Publicăm partea a doua din selecţia pe care am făcut-o din interviul pe care Karol Wojtyla l-a acordat pe când era Arhiepiscop de Cracovia, în vara anului 1978, filosofului Vittorio Possenti. Interviul va apărea în curând publicat integral la Editura Universităţii din Lateran, într-un volum semnat de Sfântul Părinte însuşi, şi care va purta titlul: „Doctrina socială a Bisericii”.
– Dincolo de o eventuală carenţă a catolicilor în aplicarea în practică a doctrinei sociale a Bisericii, nu erau totuşi nişte deficienţe de bază (tendinţă doctrinară, de deducţie) care o făceau de la sine inaplicabilă, şi o lipsă de relaţionări ca în cazul ştiinţelor umane?
– Deoarece intrăm în problematica „eficienţei” doctrinei sociale a Bisericii, trebuie să spun mai întâi că aceasta nu e acelaşi lucru cu „practicabilitatea”. E normal să ne întrebăm asupra relaţiilor dintre principii. Şi Cristos făcea mereu referinţă la ele. Realizarea principiilor, îndeplinirea poruncilor, faptele sunt mărturie. O mărturie, totuşi, mai mult despre oameni (despre discipoli!) decât despre principii. În acelaşi timp nu este greu să recunoaştem că destinul „ineficienţei” este ca să spunem aşa destinul principiilor cele mai corecte şi a normelor cele mai naturale.
Porunca iubirii, principiile Decalogului sunt mereu violate, frânte, ocolite: aşadar, cineva ar putea spune că sunt „ineficiente”, dar această „ineficacitate” nu poate fi un motiv pentru a refuza legitimitatea acestor norme. Şi apoi, ce ştim noi despre eficacitatea creştinismului? Ce elemente avem ca să stabilim ce ar fi fost omenirea fără Decalog şi fără porunca iubirii? Primirii „evangheliei sociale” i se opun, din motive uneori contrastante (dar în fond convergente), atât mentalitatea capitalistă cât şi cea colectivistă. I se opune tot ceea ce atât în una cât şi în cealaltă s-a sedimentat în conştiinţa creştinilor înşişi.
– Care a fost, în mediul necreştin, acceptarea sau aversiunea doctrinei sociale a Bisericii? Care sunt motivele unor astfel de atitudini?
– Este greu să dai un răspuns. Cred că dacă întâlnim neînţelegere faţă de doctrina socială a Bisericii între creştinii înşişi, în mediul catolic, cu atât mai mult acest lucru se poate întâmpla în afara Bisericii, a lumii creştine, în mediile laice, agnostice, atee. Motivele pot fi diferite. Desigur, influenţează un motiv critic de natură intelectuală. Mentalitatea pozitivistă nu recunoaşte posibilitatea de a fixa principii morale inviolabile, din moment ce se mulţumeşte să descrie ce anume, în anumite circumstanţe, este sau era considerat drept bine sau rău. Pentru o astfel de mentalitate chiar şi întreaga „structură de bază antropologică” şi cu atât mai mult cea „teologică” a eticii sociale catolice rezultă impracticabilă.
Acest lucru nu înseamnă că între reprezentanţii aşa-ziselor ştiinţe pozitive nu se pot găsi oameni care nutresc respect faţă de Biserică, faţă de etica ei, şi chiar – ba chiar mai ales – faţă de doctrina şi practica socială a Bisericii, datorită meritelor ei în acest domeniu. S-au făcut declaraţii în acest sens în ultima perioadă în Polonia, chiar de către funcţionari din organismul oficial (deci mai mult sau mai puţin indirect marxişti). Într-un fel, poate să reprezinte şi expresia unui dialog sui generis. Dealtfel deja Papa Leon al XIII-lea vorbise de o fărâmă de adevăr şi legitimitate în programul socialismului.
– În particular care sunt criticile pe care le adresează gândirea marxistă doctrinei sociale a Bisericii? Cum pot fi evaluate aceste critici?
– Întrebarea e scurtă, dar problema este enormă, cu o istorie deja ultraseculară. Marxismul – aşa cum se poate vedea din întreaga sa structură – este în poziţia de `tertium non datur`: desigur, `tertium` între capitalism şi comunism. După această premisă, aşa-zisa doctrină socială catolică – care nu este pe poziţii marxiste – trebuie neapărat să fie pe poziţii capitaliste, trebuie să servească la menţinerea formaţiunii economico-socială opuse, să încetinească revoluţia şi să împiedice introducerea sistemului colectivist.
O doctrină şi o practică duşman de clasă: într-un fel cea mai combătută din tot ce ţine de ansamblul catolicismului. Conţinuturile „strict religioase” sunt tolerate mai bine decât cele etico-sociale. Diviziunea catolicilor (laici şi cler) între „progresişti” şi „reacţionari” este făcută tocmai în baza acestui criteriu: dacă sunt pe poziţiile doctrinei sociale catolice sau dacă se îndepărtează de ele, trecând pe poziţii marxiste, sprijinindu-le, demonstrând că „în practică” nu există o altă cale…
Oricine cunoaşte doctrina socială a Bisericii nu poate accepta sub nici o formă opinia conform căreia aceasta conţine tendinţe capitaliste, că sprijină capitalismul. Doctrina socială a Bisericii este departe de premizele teoretice ale capitalismului cel puţin tot atât pe cât e de departe de cele ale marxismului. Dacă proclamă principii diferite în ce priveşte proprietatea privată – şi mijloacele de producţie – nu înseamnă că face inviolabilă proprietatea privată. Se ştie că întreaga tradiţie creştină susţine concepţia de „ipotecă socială” care apasă asupra fiecărei proprietăţi private.
