„Bucuros mă voi cheltui şi pe mine, pentru sufletele voastre”

23.05.2003, Blaj (Catholica) - În cea de a doua Ediţie Specială transmisă de Catholica la împlinirea unui an de la trecerea la Tatăl a Cardinalului Alexandru Todea, în data de 22 mai, fragmentele selectate din lucrarea „Cardinalul Alexandru Todea – In memoriam” (autori – Alexandru Petărlecean şi Ioan Moldovan) prezintă perioada de dinainte de arestare şi detenţia.

Reîntors acasă după încheierea studiilor la Roma, cu bucuria că Maica Domnului i-a ascultat rugăciunile, căci părinţii îi erau în viaţă, a început imediat un apostolat rodnic în satul natal. „Tot ce făcea era motivat de darul de a dărui tuturor, iubirea lui Dumnezeu, de a fi mijlocitor de har, întruparea vie a Evangheliei, de a vesti vestea cea bună a lui Cristos. A celebrat, a predicat, a făcut vizite la bolnavi, a mărturisit cu un zel, care curând i-a creat o faimă, care în scurt timp a depăşit graniţele satului, şi veneau oameni din sate vecine, să se spovedească, să-l audă predicând”.

După Dictatul de la Viena, a fost mutat la Blaj, pentru început ca spiritual provizoriu la elevii Internatului Vancean: „În fiecare seară le spuneam ceva în capelă şi în câteva zile tare m`am împrietenit cu ei. De fapt păstram şi practicam hotărârile luate la Roma, de a trata pe tineri după metoda Sf. Ioan Bosco. Şi erau aşa de mulţumiţi şi veneau cu drag la mărturisire”. Mai apoi a fost numit secretar mitropolitan, notar consistorial şi profesor de limba italiană la Şcoala Normală de învăţătoare, iar din 1942, profesor de religie la Liceul de băieţi şi spiritualul Internatului Vancean.

În anul 1945 a intervenit o nouă schimbare majoră: a fost numit administrator protopopesc, şi apoi protopop de Reghin. „Cu toată spiritualitatea mea, nu puteam fi indiferent, ştiam ce am lucrat pentru elevi şi ei îşi dădeau seama de jertfele, pe cari le-am făcut pentru ei. Grele au fost pentru mine clipele de părăsire a Blajului şi de despărţirea de tineret. Dar aşa era voia lui Dumnezeu. (…) Pe ziua de 14 oct. 1945 era ziua întroducerii mele de paroh şi protopop… Între altele am spus: `Voiu împrăştia în regiunea lui Petru Maior tot ce Roma mi-a dat, şi voiu căuta să corespund aşteptărilor puse în mine, atunci când în dreptul numelui meu s-a scris, missus ad fidem propagandam. Pentru acest scop spun şi eu cu Sf. Pavel: iar eu, bucuros voiu cheltui totul şi mă voiu cheltui şi pe mine, pentru sufletele voastre`.”

Aceste însemnări redate în carte sunt cuprinse în caietele scrise, în preajma Paştilor din anul 1948, în închisoarea din Gherla. A fost arestat în repetate rânduri, în urma unor denunţuri: „presimţeam că drumul Calvarului, a greutăţilor prin care treceam, a început, şi că va trebui să-l urc, chiar până la jertfa completă: propria anihilare a mea, pentru Christos, Ţară şi credincioşi.” Nu s-a lăsat deloc intimidat: „După fiecare detenţie devenea parcă şi mai zelos, lucra şi mai mult, realiza proiecte mereu noi, pe care le redacta în închisoare. Exerciţiile spirituale, devoţiunile, diferite programe cu tineretul se ţineau lanţ în tot tractul protopopesc. Era neobosit.”

După consacrarea ca Episcop, la 19 noiembrie 1950, a fost arestat din nou, în ianuarie 1951. În amintirile scrise după 1964, ne oferă o mărturie impresionantă despre munca din închisoare, care „ni se părea exterminarea noastră totală. Pentru cine e munca aceasta? (…) Care este voia lui Dumnezeu în concret? Cum e mai plăcut lui Dumnezeu? Şi am ajuns la concluzia, că sîntem în serviciul carităţii, al ajutorării deaproapelui, şi că făcînd lucrul acesta uşurăm viaţa nenorociţilor din celule. (…) Am reuşit cu toţii să supranaturalizăm această muncă şi dacă Bunul Dumnezeu e preamărit cu actele de iubire, cred că cele mai pure din viaţa noastră au fost sutele de mii de ture, însoţite de astfel de acte.”

În grijile pe care şi le făceau pentru turmele pe care fuseseră nevoiţi să le părăsească, în suişurile şi coborâşurile vieţii spirituale, harul lui Dumnezeu se revărsa din belşug asupra păstorilor din închisoare: „Toate deficienţele însă erau aducătoare de binecuvîntări cereşti, pentru că umilinţa ne determina să ne cerem iertare în mod reciproc. În astfel de momente se părea că zidurile se dărîmă şi că se pluteşte în atmosfera libertăţii fiilor lui Dumnezeu. (…) E de sine înţeles că se crease în sufletele noastre o stare sufletească absolut nouă: să-l slujeşti pe Isus cu mătura în mînă, cu cîrpa de spălat, cu securea de tăiat lemne, cu firezul, cu ridicarea sacilor plini, cu curăţirea W.C.-urilor, dar aşa făcute, încît să nu fie neglijate nici laudele prin rugăciune, nici răspîndirea cuvîntului divin.”