O vizită la Cardinalul Iuliu Hossu, la mănăstirea Căldăruşani

18.09.2003, Cluj-Napoca (Catholica) - În numărul pe lunile iulie-august 2003 al revistei Viaţa Creştină a Eparhiei de Cluj-Gherla, la rubrica Memorii, este publicată o impresionantă mărturie a unei credincioase greco-catolice din localitatea Băbeni, Sălaj, care l-a vizitat pe Episcopul Iuliu Hossu în surghiunul său de la Căldăruşani, în data de 25 februarie 1970.

Înainte de 1948, pentru a asculta predicile Episcopului de Cluj-Gherla, Eva Gavra mergea în pelerinaj la mănăstirea Nicula în sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, ultima dată mergând în 15 august 1948. În perioada de clandestinitate a Bisericii Române Unite, dorind cu ardoare să îl revadă pe Episcop, a aflat că domiciliul său era la mănăstirea Căldăruşani – Moara Săracă. Însufleţită doar de dorinţa sa de a-şi revedea păstorul şi de credinţa în Dumnezeu, cu acordul familiei, a pornit pe acest drum necunoscut: cu trenul până la Bucureşti, apoi pe linia Urziceni, şi apoi 8-9 km pe jos, până la mănăstire, pe o vreme de iarnă: „ningea puternic de nu vedeai nici la doi metri”.

Când a ajuns la mănăstire, Episcopul celebra Sfânta Liturghie. Una dintre primele sale întrebări adresate femeii a fost legată de credincioşii greco-catolici: „Sunt foarte mulţi, n-avem biserici… suntem în catacombe şi biserica noastră se numeşte `Biserica tăcerii`”, a fost răspunsul ei. „Atunci am văzut cum din ochii dânsului curgeau lacrimi, aducându-şi aminte de turma şi Biserica care a rămas văduvită de păstor”. Episcopul i-a adresat femeii mai multe îndemnuri: „Fiţi tari în credinţă! Nu faceţi rău la nimeni, nici la duşmani! Rugaţi-vă alături de mine până când trăiesc, pentru ca Biserica noastră să fie iar repusă în libertate!”

Eva Gavra a putut să constate urmele suferinţelor şi ale vârstei înaintate (85 de ani) pe chipul slăbit al Episcopului, dar în acelaşi timp şi sănătatea sa sufletească: „era foarte atent, cumpătat şi înţelept la fiecare cuvânt pe care-l exprima”. De asemenea, ea a remarcat condiţiile grele în care trăia Ierarhul: camera mică şi întunecoasă, vase ruginite; masa de prânz în acea zi consta într-o ciorbă foarte slabă de gulii, o bucată de pâine neagră şi foarte tare, şi „felul doi” cartofi fierţi şi necurăţaţi. Când i-a oferit Episcopului o pâine de casă, alături de alte alimente aduse, acesta a binecuvântat-o, a mulţumit şi a spus: „Of, of, of! De 21 de ani gura mea nu a mâncat pâine ca aceasta.”

După ce femeia i-a relatat Episcopului viaţa sa şi despre familia sa, Preasfinţitul a spus: „Femeie mironosiţă, multe ai avut de îndurat în viaţă… Mare curaj ai avut şi mult mă mir cum de ai îndrăznit să vii aici pentru a mă cerceta. Nu te-ai gândit cine va lua piatra de pe mormânt, sau cine va deschide mormântul? Nu te-ai gândit cine îţi va deschide aceste 7 uşi zăvorâte? Nu te-ai speriat? Nu ţi-a fost frică că vei rămâne şi dumneata aici, zăvorâtă pentru credinţă?… Dumnezeu îţi va răsplăti acest pelerinaj ce l-ai făcut nu numai pentru mine, ci şi pentru credinţă şi Biserică, pe drumul Calvarului, care l-a străbătut Isus Domnul.”

Episcopul i-a vorbit şi despre suferinţele îndurate în închisoare, despre felul în care a fost Dumnezeu alături de el. Înainte de plecare, a asigurat-o că se va ruga pentru ea, pentru familia ei, pentru toţi credincioşii şi pentru lumea toată. Despărţirea a fost plină de lacrimi, din partea amândurora: „M-a privit cu duioşie, cu blândeţe şi cu dragoste de părinte, apoi a început să plângă în hohote; îi curgeau lacrimile pe obraz ca ploaia; apoi, suspinând, cu vocea tremurândă mi-a zis: Femeie mironosiţă, du binecuvântarea mea arhierească la familia ta şi la toţi cu care vei vorbi despre mine şi la tot poporul creştinesc şi românesc…” „Adio Preasfinţite Episcop, Părinte şi Păstor al Bisericii şi românilor.”