Credinţa ştiinţei în raport cu ştiinţa credinţei

25.02.2005, Bucureşti (Catholica) - Miercuri, în Aula Auditorium Magnum a Institutului Teologic Romano-Catolic „Sf. Tereza” din Bucureşti, în cadrul Academiei „Anton Durcovi”, la ora 17.00 a avut loc conferinţa „Credinţa ştiinţei în raport cu ştiinţa credinţei”, susţinută de pr. prof. dr. în filozofie Adrian Boboruţă. Pe situl ARCB.ro, pr. Bernard Noghiu a notat ideile generale ale materialului prezentat de conferenţiar.

Ideea de bază a conferinţei a fost problema unei teologii cu caracter universal, care să depăşească limitele teologiei care vorbeşte în limbaj strict eclezial. Această problemă este pusă de dezvoltarea ştiinţelor. Se pune astfel întrebarea: cum pot fi ele însoţite de teologie în drumul lor de dezvoltare şi cine le va însoţi? Cum se poate vorbi despre Dumnezeu altfel decât religios? Ştiinţele umane, psihologice, dar şi ştiinţele în general pot schimba atât în bine cât şi în rău înţelegerea lui Dumnezeu. Teologia în termeni ecleziastici nu poate traduce acest mod de înţelegere, dar nici ştiinţele, în sens invers, pentru că o prezentare mot-a-mot nu este posibilă din cauza faptului că nu au corespondenţe, de cele mai multe ori, în termeni.

Despre Dumnezeu se poate vorbi în tot atâtea moduri în care se lasă descoperit. Căutarea lui trebuie să continue. Adesea ştiinţele pot avea şi un limbaj ambiguu, malefic. Pentru aceasta, teologia trebuie să se diversifice după experienţa complexă cu şi despre Dumnezeu. De exemplu, în fizica newtoniană şi geometria eucliadiană termenii sunt total diferiţi faţă de fizica cuantică. Nu se reduc numai la termenii de timp, spaţiu, etc. De data aceasta termenii sunt inseparabili. Într-o astfel de modalitate de gândire, propria imaginaţie devine un obstacol. Pentru ca să se poată progresa este nevoie de renunţarea la aceasta, la propriul mod de a gândi, la a ilustra realitatea.

Din punct de vedere religios, teologic, se pune problema cum se poate opera cu termenii clasici într-o astfel de situaţie. Apar diferenţe foarte mari. Întrebarea care urmează este logică: Teologia nu trebuie să abordeze aceste noi domenii? Ea, în limbaj ecleziastic se foloseşte de aceleaşi termeni cu un anumit tip de fizică: timp, spaţiu, limite, mişcare, etc. Cu aceşti termeni nu poate să abordeze un studiu de raport. Ce este de făcut? Nu trebuie ca teologia să piardă din adevărul său, din ceea ce studiază. De fapt şi ştiinţele vorbesc despre obiectul de studiu al teologiei. Ceea ce se cere de la teologie este diversificarea şi crearea posibilităţii de dialog şi de însoţire a ştiinţelor în drumul lor de cercetare şi descoperire. Este nevoie de crearea capacităţii, în teologie, de a vorbi în altă cheie despre Dumnezeu, de a crea o convergenţă în prezentarea lui Dumnezeu de către teologie şi de către ştiinţă. Revenind la una din ideile de început: despre Dumnezeu se poate vorbi în tot atâtea moduri în care se poate revela, aici se poate înţelege mai bine necesitatea diversificării teologiei cu scopul de a însoţi mai bine aceste ştiinţe care vorbesc şi ele despre Dumnezeu, în felul lor, care mod de a vorbi poate deveni şi malefic, dar şi benefic înţelegerii lui Dumnezeu.